miercuri, 30 noiembrie 2011

La Multi Ani Romania !!!

De cum m-am trezit de dimineata, in prima secunda  mi-am adus aminte de  ziua de ieri. De prestatia opozitiei, care s-a dovedit ca in toti acesti ani de chin si decadere a neamului nostru, au stat pe fotoliile caldute si comode din Parlamentul Romaniei.
Daca pana mai ieri ma gandeam ca, la o posibila sansa pentru neamul nostru, iesi s-a vazut clar ca nu ei sunt alesii. 2 blegi, care  nu reprezinta sangele nou viguros si curajos de care avem neaparata nevoie.
Despre ce vorbeau ei ? Despre alegerile viitoare, care ar fi urmarete de batalia pe functii si ducerea calvarului nostru spre sfarsitul anului 2013.
In tot acest timp ce se va intampla cu noi ? Spun  asta ca timpul de distrugere este urias,  2 ani adica tot 2012 si tot 2013. Apoi pana ar fi inlaturate nedreptatile, vin alegerile prezidentiale  si plata masiva a datoriilor facute de nemernicii de acum.  In 2008 am scris despre unul din presedintii ai unuia din staele care formau cei 4 tigri  asiatici. Asa li se spunea pentru, progresul lor  fulgerator. Asta se petrecea in anii 1990.
Unul dintre presediunti, a fost debarcat dupa num ai 5 luni de la instalare. Isi trasese 5 gagici si le luase la fiecare cate o vila si traia ca un pasa. Nu s-a mai asteptat sa se mearga mai departe, caci  perspectivele nu erau de bun augur. A fost dat jos de multime si initial condamnat la moarte, dar eu nu am mai auzit sa fie executat. Am urmarit cu atentie sa vad ce  a patit, daca ia fost comutata pedeapsa  cu moartea, in inchisoare pe viata. Asta este diferenta intre noi si ei.
Noi nu luam masurile radicale necesare din timp si lasam ca, caracatita coruptiei sa ne  cuprinda si sa ne  distruga din interior.
De atunci mi s-a parut ca,  pedeapsa cu moartea era excesiva pentru ca,  daruise doar 5 vile.
Dar la noi daca fac socoteala, betivul statului a daruit   ministere si tot bugetul tarii  unor experte profesioniste dupa prestatia la pat. Se vede clar care a fost cea mai buna si restul  in continuare.  Ce avem aici de  concluzionat? Ca de la inceput trecuie taiata  coada catelului, nu sa asteptam sa ne aduca in sapa de lemn  curvarii si betivii tari. Nu zic sa fie  etalon de moralitate dar, totul sa se desfasoare intr-un harem feriti de ochii lumii si sa nu li se dea  banii si soarta unui intreg popor pe mana, in functie de prestatia lor la pat, mai buna sau execrabila in functie de gusturi. Si  cel mai bine se vede murdaria morala in care se scalda  clasa politica ca,  un sot isi da nevasta sa  fie  jucaria preferata a altuo nemernic numai pentru a  mari si pastra averea  nemeritata  furata.
Asa ca pentru mine  si cred ca si pentru altii prestatia anemica  a opozitiei, cu buna stiinta pentru a nu face nimic, arata cat de  discrepanta este intre ce piesa se joaca in tara si  activitatea lor  care nu se poate impune nici prin prestanta fizica. De aceea revin sa spun ca opozitia, este dezamagirea mea si a majoritatii romanilor si  acum este vremea sa ne trezim, daca  prin ajutor strain nu vom si obligati ca la revolutie, sa se instraureze o dictatura militara. SPUN ASA CA MILITARII, SUNT CEI MAI LOVITI SI CEI MAI CONSTIENI SI AU ARMELE IN MANA.  Dar daca vor fi folosite va fi greu  si aproape inposibil nu numai pentru  nemernicii, adica banda  de la conducerea tarii ci si pentru noi. Pentru revenirea la normal daca ati citit despre astfel de situatii cand, armata pune mana pe putere vor fi mari privatiuni si asta cere timp. Dar de ce trebuie noi sa suportam  rasturnarea galetii cu cacat, in capul nostru, de toate dejectiile neamului nostru. Spun  ca o lovitura de stat militare ar fi partea buna, daca intre timp nu se va dezagrega teritoriul tarii  si noi vom fi niste palmasi  de nicaieri. Caci  partea asta se intrevede dupa cum conduce politica externa  banda de criminali alesi de noi, sa ne distruga din interior. Trebuia sa  facem acest lucru din 2008 de cand s-au inslata si situatia din tara era parfum, fata de cea de acum. Atat va reamintesc, ca  romanii au luptat pentru  intregirea tarii si pentru ca viitorul nostru sa fie mai usort si implinit. Ce am oferit noi ? O banda de ticalosi care  ne-au distrus, si o opozitie miniaturala de decor, cu 2 pierde vara carora le convine sa stea in opozitie, asa cum se prevesteste  in viitor. Dar sa nu uit SINDICATELE ??????? ELE UNDE  SUNT SI UNDE AU FOST IN ACESTI 22 DE ANI ? Va spun eu, au fost la butoiul cu miere si s-au tot  lins pe degete pana in ziua de azi, si vor continua pana se va termina mierea si atunci vor trebui sa infrunte si fierea  OAMNILOR nemultumiti si saraciti adusi, in stadiul de animale salbatice turbate.  Vreau sa cred ca si ei vor plati alaturi de  banda de infractori  caci au fost frati de cruce si in hotie si-au  imbarligat cozile.

Turcii in Germania

Turcii in Germania – Oaspetii preiau casa

autor: FrontPress 30.11.2011
“Supraoamenii” germani şi-au marcatîn urmă cu 70 de ani teritoriul cucerit înfingând steagul cu Hakenkreuz, de pe malurile Atlanticului, până în porţile Moscovei şi ale Stalingradului, şi de pe gheţurile Cercului Polar, până în nisipurile deşertului Sahara. În acele clipe, când Gloria lustruia cizmele soldatului german, Adolf Hitler nu se gândea că, peste puţin timp, va spune: “Dacă am fi fost musulmani, noi am fi putut astăzi să fim stăpânii lumii.”
Visul lui Hitler părea a fi dispărut în jarul uriaşului rug pe care s-a mistuit în flăcări capitala reich-ului milenar. Azi, Istoria, acest regizor şi scenarist genial, a hotărât să-i dea viaţa, cu ironie, într-un spectacol ai cărui actori sunt germanii şi cei care reprezentau ieri un model pentru Adolf.
În urmă cu ani, pe vremea când turcii nu mai erau musulmani, ci doar “gastarbeiteri”, Constantin Noica spunea despre destinul celor de la care, nu numai romanii, au învăţat ce-i haraciul şi peşcheşul: ”…Acel aur fără de care o cultură şi un popor pot trece prin istorie, o pot chiar domina câteva secole, ca fraţii turci, dar până la urmă se duc cu milioanele să măture străzile altora, cum fac acum foştii noştri stăpânitori în ţara lui Kant, a lui Goethe şi a lui Hegel.”
Nu cred că Necmettin Erbakan a citit spusele lui Noica, dar liderul istoric al mişcării islamiste turce Milli Gorus i-a răspuns, nu numai lui, ci şi urmaşilor lui Kant, Goethe şi Hegel, atunci când a spus: ”Europenii îşi închipuie că musulmanii nu au venit în Europa decât pentru a câştiga bani. DAR ALLAH ARE ALTE PLANURI. Vom pune cu siguranţa mâna pe putere. Ce nu se ştie încă, este dacă acest lucru va fi sau nu însoţit de vărsare de sânge.”
Politicianul german (sic) von Vural Oger îşi doreşte şi el acelaşi lucru ca înaintaşul său turc, Necmettin Erbakan şi speră ca invaziile musulmane nereuşite din secolele trecute să reuşească acum din interior. A găsit chiar o cale să elimine vărsarea de sânge din ecuaţie: ”Bărbaţi turci puternici şi turcoaice sănătoase.”
Cât despre ipotetica intrare a Turciei în Uniunea Europeană, se pare că ea îi preocupă azi mai mult pe unii europeni decât pe turci. Turcia tinde, strunită cu mână de fier de conducătorii ei, la ocuparea unei poziţii cât mai importante în rândul statelor islamice.
Samuel Huntington scria profetic cu ani în urmă: ”Într-un anumit moment, Turcia ar putea să fie pregătită pentru a renunţa la rolul său frustrant şi umilitor de cerşetor pledând pentru calitatea de membru al Occidentului şi să îşi reia rolul său istoric mult mai impresionant şi mai elevat de interlocutor principal islamic şi de antagonist al Occidentului.”
Soeren Kern ne arată în articolul său cum, fără vărsare de sânge, “oaspeţii” ocupă Germania care dacă va deveni musulmană, va realiza şi visul lui Hitler: Turkland, stăpâna lumii! Necmettin Erbakan ar spune: Ce nu se ştie încă, este dacă meterhaneaua va cânta Lili Marlene.
Primul ministru turc a făcut recent o vizită oficială în Germania. El i-a îndemnat din nou pe imigranţii, pardon, coloniştii turci, să nu se lase asimilaţi.
Primul ministru turc Recep Tayyp Erdogan a fost în Germania pe 1 şi 2 noiembrie pentru a marca a 50-a aniversare a acordului privindu-i pe “muncitorii invitaţi” (gastarbeiter).
Erdogan a transformat ceea ce se dorea a fi o întâlnire amicală pentru marcarea unui bilanţ, într-o platformă bună pentru lansarea unei noi tirade contra ofenselor şi lipsurilor bănuite a exista în tratamentul aplicat imigranţilor turci ce trăiesc în Germania, al cărui număr este estimat la 3,5 milioane.
Erdogan a spus că insistenţa cu care nemţii le cer turcilor ce trăiesc în Germania să înveţe limba germană este ”contrară drepturilor omului”. El a cerut Berlinului să acorde cetăţenie imigranţilor turci, fără a ţine cont de eforturile pe care aceştia le fac pentru a se integra în societatea germană.
Binecrescut, Erdogan a acuzat Germania de a fi “complice” campaniei de teroare declanşată în Turcia de Partidul Muncitorilor Kurzi(PKK). De-asemenea, el a condamnat-o pentru vina de a fi făcut să eşueze vechea cerere a Turciei de a face parte din Uniunea Europeană.
Alăturându-se controversei, un grup de oameni de ştiinţă, politicieni şi activişti germani pentru drepturile omului a depus o plângere vizând crime contra umanităţii împotriva premierului turc şi a altor 9 înalti oficiali politici şi militari.
Acţiunea în justiţie îl acuză pe Erdogan şi pe ceilalţi, de “zece acte de crime de război şi crime contra umanităţii, incluzând tortura şi utilizarea armelor chimice în timpul operaţiunilor militare turce contra rebelilor kurzi, în anul 2003.”
Preşedintele Christian Wulff şi cancelarul Angela Merkel l-au invitat pe Erdogan să asiste la o ceremonie de comemorare a “acordului privind recrutarea mâinii de lucru” din 31 octombrie 1961, încheiat între Germania de Vest şi Turcia, acord care a permis afluxul a milioane de muncitori turci în Germania în ultimii 50 de ani, dar care în acelaşi timp a marcat începutul problemelor actuale pe care Germania le are cu imigraţia musulmană.
În 1961, economia germană de după război era în plin avânt şi tratatele similare încheiate cu Grecia, Italia şi Spania, s-au dovedit insuficiente pentru a potoli “foamea” de mână de lucru. La sfârşitul lui 1969, mai mult de un milion de “gastarbeiter” sosiseră în Germania pentru a munci în zonele industriale ale “ţării gazdă”. Ideea de început a fost ca muncitorii turci să se reîntoarcă în ţara lor dupa o perioadă de 2 ani, dar “ clauza de rotaţie”, cum a fost denumită, a fost retrasă din tratatul germano-turc în 1964, pe de o parte şi datorită presiunilor sectorului industriei germane care nu dorea să plătească în permanenţă cursuri de calificare pentru muncitorii noi. Rezultatul previzibil a fost că mulţi turci nu s-au mai întors niciodată acasă!
Astăzi, numărul turcilor din Germania a explodat; turcii constituie acum cea mai numeroasă minoritate etnică. Demografii se aşteaptă ca populaţia turcă din Germania să crească exponenţial în următoarele decenii, datorită în primul rând unei puternice natalităţi şi în al doilea rând, unei cereri mari de muncitori străini.
Nevoia germană de mână de lucru străină este alimentată de criza demografică: populaţia germană este nu numai îmbătrânită dar şi in scădere rapidă. Potrivit proiecţiilor recente ale Biroului Federal de Statistică, populaţia Germaniei care este actualmente de 82 de milioane, fiind cea mai mare din Uniunea Europeană, se va diminua cu circa 20%, ajungând la 65 de milioane în următorii 50 de ani. În acelaşi timp, 34% din populaţie va depăşi 65 de ani şi 14% va depăşi 80 de ani în 2060, comparativ cu procentele de 20%, respectiv 5% în 2009.
Provocările combinate ale depopulării şi îmbătrânirii vor avea consecinţe majore asupra stabilităţii sistemului german al securităţii sociale, care va trece de la leagăn la mormânt. Drept exemplu, numărul pensionarilor care vor trebui întreţinuţi de populaţia aptă de muncă aproape se va dubla până în 2060, potrivit Biroului Federal de Statistică. În timp ce, în 2009, 100 de persoane apte de muncă cu vârsta între 20 şi 65 de ani trebuiau să furnizeze pensiile pentru 34 de pensionari, acelaşi număr va trebui să asigure pensii pentru 63-67 de pensionari în 2060.
Acest lucru înseamnă că pe viitor Germania va deveni şi mai dependentă de imigranţi. În afară de asta, turcii continuă să reprezinte o sursa importantă de fortă de muncă, mai ales ţinând cont că rata de natalitate la imigranţii turci din Germania(2,4 copii/femeie) este aproape dublă faţă de cea a germanilor autohtoni(1,38, o rata mult inferioră ratei de înlocuire, care este de 2,1 copii/femeie). Dacă aceste cifre se vor menţine, predicţia demografilor este că numărul germanilor de origine se va reduce la jumătate în aproximativ şase generaţii, în timp ce numărul turcilor din Germania va creşte de patru ori în aceeaşi perioadă.
Nu mai este nici o surpriză că germanii sunt neliniştiţi de ce le rezervă viitorul; neliniştea lor alimentează dezbaterea naţională asupra imigraţiei şi a integrării musulmanilor, precum şi asupra rolului Islamului în Germania. Germanii sunt în mod deosebit preocupaţi de prezenţa milioanelor de musulmani neintegraţi.
Într-un discurs memorabil ţinut în octombrie 2010, Merkel a recunoscut că eforturile Germaniei de a construi o societate multiculturală după razboi, au eşuat lamentabil. Ea a spus:” Suntem o ţară care la începutul anilor ’60 a primit numeroşi muncitori străini( musulmani). Ei vor trăi de acum încolo în mijlocul nostru şi ne-am minţit mult timp pe noi înşine când ne-am spus că ei nu vor rămâne şi vor pleca într-o zi. Nu aceasta este realitatea. Această abordare multiculturală – spunându-ne că este de ajuns să trăieşti unul lângă celălalt, pentru a fi fericiți – acestă abordare a eşuat, a eşuat lamentabil.”
Confruntat cu o realitate care arată că mai mult de un milion de imigranţi ce trăiesc în Germania nu ştiu deloc germana, guvernul a început recent să-i oblige pe copiii imigranţilor să-şi dezvolte o mai bună cunoaştere a limbii germane.
Acest lucru l-a înfuriat pe Erdogan, care în timpul precedentei vizite în Germania, din februarie 2011, a cerut imigranţilor turci să-şi înveţe copiii să citească şi să scrie în turcă, înainte să o facă în germană. Vorbind în faţa unei mulţimi de peste 10.000 de imigranţi ce agitau drapele turceşti şi strigau “Turcia este mare”, în oraşul Dusseldorf, Erdogan a spus: ”Suntem contra asimilării. Nimeni nu este în masură să ne oblige să ne îndepărtăm de cultura şi civilizaţia noastră.”
În timpul unei vizite similare la Koln, în februarie 2008, Erdogan le-a spus celor 20.000 de turci ca “asimilarea este o crimă contra umanităţii” şi i-a încurajat să reziste asimilării la modelul occidental. În martie 2010, Erdogan a cerut Germaniei să deschidă şcoli primare şi secundare în limba turcă. În Germania, reacţia la retorica lui Erdogan a fost negativă.
Ziarul de centru-dreapta Die Welt, într-un articol de opinie intitulat “Apelurile la separare ale lui Erdogan sunt lipsite de tact”, scria că primul ministru turc s-a angajat “într-un adevărat război cultural”, având drept crez sloganul, “Turc o zi, turc pe viaţă”. Articolul spunea: ”Fiecare din vizitele lui oficiale a semănat mai mult cu cele ale unui rege vizitându-şi coloniile. Erdogan se crede patronul tuturor celor trei milioane de turci din Germania, ca şi cum ei i-ar aparţine. Aceasta este o atitudine paternalistă, adică în realitate, ne-democratică şi naţionalistă.”
Respectatul ziar Die Zeit, într-un articol intitulat “Erdogan un blestem pentru turcii Germaniei”, scria: “Primul ministru Erdogan este un dezastru pentru turcii din Germania. Odată în plus, Erdogan a folosit vizita în Germania pentru a-şi atinge propriile scopuri naţionaliste. Odată în plus, el a revenit asupra temei limbii turce: copiii trebuie să înveţe turca înaintea germanei. Bineînţeles, este de dorit ca, copiii cu rădăcini turce, să înveţe turca. Problema eşecului unei educaţii în întregime turceşti, nu constă în prima limbă învăţată, ci în mediocra stăpânire a celor două limbi. Sute de mii de copii nu pot vorbi corect nici turca, nici germana.”
În ziar se spune că retorica aprinsă a lui Erdogan se rezumă în totalitate la probleme ale politicii interne turceşti. Die Zeit scrie: ”Erdogan nu este realmente interesat de soarta imigranţilor turci şi a copiilor lor. Prestaţia sa teatrală şi naţionalistă nu este decât un joc ce utilizează sentimentele şi frustrările turcilor germani. Este o postură care îl avantajează: Erdogan îşi trage seva din mânia cetăţeanului turc. Pentru ce vrea el dubla cetăţenie? Pentru a putea face campanie pentru voturi în Germania şi a câştiga astfel aderenţi printre alegătorii din străinătate. Pompa şi splendoarea naţionalistă a lui Erdogan este foarte stânjenitoare şi face ca intrarea Turciei în Uniunea Europeană să fie din ce în ce mai puţin probabilă. De pe In Linie Dreapta
«

Cealalta fata a lui Tudor Arghezi (1880-1967)

autor: FrontPress 30.11.2011
Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar şi numai pentru faptul că ea se studiază intens în şcoli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi şi relaţiile sale cu diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viaţă rămân necunoscute, deşi sunt cel puţin la fel de interesante ca poezia sa.
Ca mulţi alţii din generaţia sa, Arghezi a trăit să vadă România implicându-se în Primul Război Mondial, de partea „greşită” în opinia lui, a primit consacrarea în România Mare, şi a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspiraţiilor naţionale (1918) şi instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducând-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat şi marginalizat de comunişti, reabilitat tot de aceştia câţiva ani mai târziu.
Tudor Arghezi – sau, pe numele său adevărat, Ion M. Theodorescu – se naşte la Bucureşti în mai 1880, şi debutează în presa literară timpuriu, la doar 16 ani, într-o publicaţie condusă de Alexandru Macedonski. Utilizează pentru prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Încă de la început, tănârul scriitor s-a simţit atras de poezia modernistă, cu precădere de simbolism. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:
“Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”
La 19 ani Arghezi a intrat la mănăstirea Cernica, de unde pleacă patru ani mai târziu. Este ciudat să ni-l imaginăm pe autorul faimoşilor Psalmi ca luând-o serios pe calea călugăriei: să ne amintim versurile psalmilor săi: „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”
Arghezi, colaboraționistul
Anii 1914-1916 sunt anii în care intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi a ales cea din urmă tabără, fapt ce i-a adus ulterior numeroase prejudicii. Ca şi în cazul multora, alegerea poetului n-a fost dictată de o puternică germanofilie cât de frica de Rusia. Ca atare, Arghezi a condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momenul ocupării ţării de trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Activitatea sa din aceşti ani i-a adus un mandat de arestare cu o acuzație și condamnare pentru colaboraţionism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alţi ziarişti şi scriitori „colaboraţionişti”, între care cei mai cunoscuţi sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă lotul ziariştilor a fost graţiat şi a ieşit din închisoare după un an de zile.
Deşi eliberat, au urmat ani grei pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior. Într-o Românie ieşită învingătoare din război după ce alesese partea Antantei, cei care se aflaseră în tabăra cealaltă au fost supuşi criticii întregii societăţi.
În anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicaţii, atât ale liberalilor, cât şi ale ţărăniştilor, evident în momentele în care unul sau celălalt partid se afla la putere. Se pare că Arghezi avea această predispoziţie de a se alipi partidei puternice ale momentului. Perioada sa de glorie a venit însă odată cu revenirea în ţară a lui Carol al II-lea. Carol a vrut să fie un rege al culturii şi i-a reuşit; este unul din marile sale merite ce nu-i pot fi contestate. Din această poziţie asumată, el „i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.” (Lucian Boia, Capcanele istoriei).
Arghezi, Carlistul
Primul volum de versuri îi apare abia în 1927: Cuvinte potrivite. În 1931 apare celălalt foarte apreciat volum, Flori de mucigai. Critica literară a fost împărţită cu privire la valoarea operei argheziene: generaţiile mai în vârstă, tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale. Cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea, a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.
În toamna anului 1930, la câteva luni după încoronarea lui Carol, Arghezi nu se afla într-o situaţie materială prea bună, având numeroase datorii. El a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Dând dovadă de o impresionantă generozitate, Carol al II-lea a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. (Lucian Boia, Capcanele istoriei)
În 1933, a fost întemeiată Fundaţia pentru Literatură şi Cultură „Regele Carol al II-lea”, de fapt o casă de editură ce a publicat unele dintre cele mai importante lucrări ale vremii. Editura i-a publicat lui Arghezi volumul Versuri, care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum „scabros”, spune că Arghezi foloseşte în unele poezii „cel mai ordinar limbaj”. Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context, e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.
Arghezi, antifascistul
În ajunul plecării lui Carol de pe tron şi din ţară, Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. S-a afirmat însă nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Reproducem aici întregul text, prea savuros pentru a fi tăiat:
„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”
În mod evident, a urmat închisoarea. Arghezi a plătit pentru acest pamflet cu câteva luni de închisoare petrecute la Târgu-Jiu. Momentul 23 august l-a mulţmuit probabil pe poet, deşi influenţa sovieticilor în România – şi, poate, intuiţia că lucrurile se vor înrâutăţi – n-avea cum să-l bucure pe mai vechiul adversar al Rusiei imperiale. Antifascist, Arghezi n-a fost niciodată comunist.
Arghezi, marginalizatul…
Au urmat vremuri grele pentru cel care fusese cu câţiva ani înainte marea revelaţie a artei moderne românești. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. În plus, dacă până în acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca în timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tipărită în ciuda cenzurii (mai mult sau mai puţin relative) impuse de cele două regimuri dictatoriale, după 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă. O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei.
Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat în Scânteia un articol devenit celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.
Reabilitarea: Arghezi, poet național
El va fi reabilitat abia la mijlocul anilor ’50, de către Dej, evident cu un preţ. După zece ani de marginalizare, Arghezi a acceptat să colaboreze cu noul regim. I s-a permis să publice din nou, apărându-i mai multe volume de poezii. Revine şi în presă, în Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (dacă ar mai fi trăit, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai târziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sărbătorită la nivelul întregii ţări.
Arghezi moare în 1967, beneficiind de funeralii naţionale. După zeci de ani de oscilări între diverse regimuri, după 10 ani de recluziune şi respingere, după compromisul făcut cu autorităţile comuniste, Tudor Arghezi a murit considerat unul din marii poeţi naţionali. De Andreea Lupşor - Historia
« | Home | »
 

marți, 29 noiembrie 2011

Trebuie sa gandim in ilegalitate, dar preturile au luat-o razna, adica s-au dublat

Incep sa cred din ce in ce mai mult in faptul ca puteri oculte  vor cu tot dinadinsul sa stearga definitiv de pe fata panantului Romania. Totul ni se face impotriva noastra, in timp ce ni se explica ca pentru dobitoci ca este pentru binele nostru.  Am vazut la tv. viata lui Pink cel care a facut ultimele canoane ale masoneriei si se zice ca si ale KKK. Am pus la indoiala ca acum s-ar mai putea  tine in palma toata omenirea. Dar  vad ca in ultimii  22 de ani, dar mai ales  in ultimii7 ani, poate sub dominatia americana, se  vrea cu tot dinadinsul  stergerea fiintei nationale. Mi se pare foarte dubios ca,  nu are nimeni de zis nimic,  si am fazut ca se formuleaza tot mai clar  ca, totul trebuie sa se desfasoare in ilegalitate. Poate  acesta este raspunsul cand, la tv. se discuta de catre moderatoare si moderatori ca, totul  merge struna si ma gandesc ca numai mie mi se pare ceva anormal.
In seara asta ma uitam la o moderatoare care vorbeste pe nas ca," bine, bine  in toata Europa  este greu si este criza". Dar cum poate o vorbitoare pe nas, sa stabileasca ca este bine asa, cand europenii  au salarii de 10 - 20 de ori mai mari ca noi si pensiile la fel. Cand  preturile la ei sunt mai mici. Cum sa fie la fel cand s-a spus ca, salariile si pensiile raman inghetate si eu am fost in piata si ciupercile pe care le luam cu  6 lei, le iau acum cu 11,5 lei, cutiuta de chibrituri nu mai este 10 bani ci 20 de bani,  patrunjelul nu mai este 50 de bani legaturica, ci un leu, mezelurile, carnea, nu mai spun ca sunt acum la preturi astronomice, de la 100 au trecut direct la 300 de lei kg., etc. ??? Si toate preturile au luat-o razna.  Cum a inghetat ? Ce a inghetat, poate mintea celor care ne conduc ?  Pai din cauza lor ca tot timpul au spus ca  ingheata,  dar  numai preturile nu au inghetat. Ca sa fim la acelas nivel ca luna trecuta, adica inghetate,  trebuiesc  ca salariile si pensiile si orice venituri sa se dubleze !!!!Si se vorbeste  tot timpul de reduceri de personal , cu sutele de mii. Dar din ce vor trai oamenii aceeia cu copii, cu familiile lor?
Si sistemul sanitar care va fi privatizat, cum va  fi restructurata pentru binele nostru, al tuturor? Vad ca se face pentru raul nostru. Pentru ca aceasta situatie,  se face special si nici  tacerea noastra a tuturor  nu este normala.  Dar poate mi se pare numai mie si ceilalti o duc stralucit si aceea stralucine nu a ajuns si la mine. Dar OPOZITIA  !!!!  UNDE ESTE ??????  FILOZOFEAZA ??????

A murit regizorul Alexandru Tocilescu ( 1946-2011)

luni, 28 noiembrie 2011

Mosul iti aduce un AK47

Daca esti cuminte, Mosul iti aduce un AK47

autor: FrontPress 28.11.2011
Un club al iubitorilor şi posesorilor de arme de foc din Scottsdale, Arizona, invită copiii să se fotografieze împreună cu Moş Crăciun şi cu familia. Nimic special până aici. Partea inedită este că toată lumea poate alege să apară în poză cu arma preferată, de la pistoale de mici dimensiuni la mitraliere care costă zeci de mii de dolari.
Conform cotidianului britanic Daily Mail, copiii de toate vârstele pot alege dintr-o gamă largă de arme de foc, inclusiv lansatoare de grenade sau celebrele puşti de asalt AK47.
Contra sumei de 10 dolari, poza este transpusă într-un format de felicitare şi poate fi trimisă rudelor de Crăciun. După şedinţa fotografică, familiile pot să testeze armele preferate într-un poligon.
“Familii întregi şi simpli iubitori de arme din toată regiunea au o oportunitate inedită să se fotografieze cu Moşul şi cu o armă de 80.000 de dolari sau cu puşti mitralieră M60, M249 sau M240″, susţine unul dintre organizatorii evenimentului, care a ajuns la a doua ediţie.
Richard Jones, un membru al Scottsdale Gun Club, a declarat că acţiunea are ca scop petrecerea plăcută a timpului liber şi promovarea celui de al doilea amendament al Constituţiei americane, care prevede dreptul cetăţenilor de a deţine şi purta arme.
Pentru că s-a bucutat de o popularitate ieşită din comun, managerul clubului,  Ron Kennedy, a anunţat că în apropierea sărbătorilor de iarnă se va organiza o nouă ediţie a evenimentului. Sursa: FrontPress.ro

duminică, 27 noiembrie 2011

Manifestatie in memoria generalului Franco

Sute de nationalisti spanioli au manifestat in memoria generalului Franco la Madrid (GALERIE FOTO)

autor: FrontPress 27.11.2011
În jur de 500 de persoane s-au adunat duminică dimineaţa în Plaza de Oriente din Madrid pentru a aduce un omagiu generalului Franco chiar în locul unde fostul conducător al statului obişnuia să rostească discursuri publice grandioase.
Mulţimea a fluturat drapele naţionale şi ale Falangei Spaniole, organizaţia care a oferit fundamentul ideologic, alcătuit dintr-un melanj organic între naţionalism şi catolicism, regimului autoritar al generalului, ajuns la putere în urma înfrângerii comuniştilor şi anarhiştilor în Războiul Civil dintre anii 1936 şi 1939. Deasemenea au fost intonate cântece patriotice, inclusiv imnul falangist “Cara al Sol”, după care a fost făcut “apelul morţilor” acelora care au căzut pentru Dumnezeu şi Spania, mulţimea răspunzând “Prezent!” la auzul numelor martirilor.
Deasemenea a fost comemorat şi Jose Antonio Primo de Rivera, fondatorul Falangei. Acesta a fost capturat pe 6 iulie 1936 în timpul războiului civil şi a fost ţinut prizonier în închisoarea din Alicante până când un “tribunal” compus din comunişti şi anarhişti l-a condamnat la moarte şi l-a executat pe 20 noiembrie 1936. După victoria naţionaliştilor, Falanga a devenit partid unic de guvernământ.
Acţiuni similare celei de duminică au fost organizate şi în 20 noiembrie, atunci când s-au împlinit 36 de ani de la moartea lui Franco.
Generalul Franco a condus statul iberic într-o manieră autoritară din 1939 până în 20 noiembrie 1975, când a murit la vârsta de 82 de ani. În toată această perioadă Spania s-a bucurat de stabilitate politică, fapt ce a dus, în opinia nostalgicilor regimului, la creşterea nivelului de trai şi la dezvoltarea industrială a ţării.
Franco a cerut ca după moartea sa să fie reinstaurată monarhia, care fusese abolită încă din 1931, numindu-l succesor pe Juan Carlos de Bourbon, actulul rege al Spaniei. Odată ajuns pe tron acesta a renunţat la regimul autoritar în favoarea democraţiei liberale. Sursa: FrontPress.ro
H

Discriminarea pozitiva a tiganilor (si la noi este la fel)

Cehia: Mars nationalist impotriva discriminarii pozitive a tiganilor (GALERIE FOTO)

autor: FrontPress 27.11.2011
În jur de 300 de persoane au participat sâmbătă, în oraşul Vimperk, la marşul organizat de naţionaliştii de la Partidul Muncitoresc pentru Dreptate Socială (DSSS) împotriva discriminării pozitive a minorităţii ţigăneşti din Cehia, în detrimentul populaţiei majoritare.
Printre cei care au condus coloana de manifestanţi pe străzile orăşelului de numai 8.000 de locuitori s-a numărat şi liderul formaţiunii, Tomas Vandas. Acesta a criticat printr-un discurs rostit la sfârşitul acţiunii lipsa de securitate a cetăţenilor şi infracţionalitatea ţigănească.
A fost organizată şi o mică contrademonstraţie la care au participat câţiva ţigani şi activişti de stânga. Nu au existat însă incidente, cele două tabere fiind ţinute la distanţă de forţele de ordine.
Tensiunile rasiale dintre ţigani şi cehii din Boemia au escaladat la începutul anului. Infracţionalitatea crescândă în rândul ţiganilor a dus la organizarea mai multor marşuri, nu puţine degenerând în violenţe, ale cetăţenilor sprijiniţi de formațiunile naţionaliste radicale.
DSSS este succesorul Partidului Muncitoresc, interzis din motive de “extremism” de Curtea Supremă de Justiţie în 2010.
În Cehia, dintr-o populaţie de 10,5 milioane, în jur de 300.000 – 350.000 de persoane aparţin etniei ţigăneşti. Sursa: FrontPress.ro

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Cele 2 lichele prezidentiale mmmmmmm..........ai tarii



Imi aduc aminte perfect ca si astazi ca, la putin timp dupa revolutie, intelectualii vremii in frunte cu Ana Blandiana,  Liiceanu,  Andreescu si altii  au spus cu emfaza ca,  este timpul ca sa iasa din politica, sa lase politicienii sa faca politica tarii. De parca aveam politicieni, dar au lasat pe mana tuturor lichelelor care, pana in ziua de azi au furat pe rupte. Nu faceau mare branza dar, macar mai barau  prin intarziere  si tineau oamenii mai informati cu ce ni se intimpla, cu ce vom pati, astefel nu ajungeam in haznaua asta cu cacat. Dar degeaba ca, cele 2 lichele prezidentiale, stau lipite de" tata" presedintelui si nu sufla nimic ca, din supt nu mai au suflare.
Aceste 2 lichele prezidentiale au avut un rol benefic la revolutie, dat acum ne fac noua cel mai mare rau. Si mai spuneau de rau de intelectualii de pe vremnea comunistilor, gen Andrian Paunescu. Ei sunt de 1000 de ori mai bestii, caci nu-i impredica nimeni( doar finantele si plimbarile cu elicopterul), sa  nu se desprinda si sa protesteze, fata de betivul statului. Prin asta nu se murdaresc numai pe ei dar, murdaresc toata intelectualitatea tarii,care i-ar avea ca port drapel.  Daca as fi barbat fara principii de etica,  as spune ca sunt mu.....istii, tarii si rusinea poporului  din care fac parte. Dar nu spun asta fatis, doar prin deductie... Vor purta  pe veci stigmatul acesta de  lichele mu.....i.. RUSINE LOR !!!!

ELZIN

ARMATA ZAPATISTA DE ELIBERARE NATIONALA (EZLN)


In 1993, un grup de rebeli din partea meridionala a statului Chiapas (Mexic) constituie Armata Zapatista de Eliberare Nationala (EZLN, acronim de la Esercito Zapatista de Liberacion Nacional). Revendicand drepturi si libertati pentru populatia indigena saraca, EZLN pornesc in ianuarie 1994 o revolta impotriva guvernului mexican [vezi Prima Declaratie din Padurea Lacandon]. Gruparea ocupa cateva orase, din care cel mai important este San Cristóbal de las Casas. Guvernul prefera o campanie militara impotriva rebelilor, unui dialog. Lupte soldate cu numerosi morti se duc in zona, intre rebeli si trupele guvernamentale, acestea din urma sustinute moral si financiar de marii industriasi si proprietari de pamanturi.

Incepand cu anul 1995, opinia publica internationala, care monitorizeaza evenimente, critica aspru guvernul mexican pentru practicile represive. Criza isi atinge apogeul in decembrie 1997, cand sute de refugiati indieni Tzotzil, in majoritate femei si copii, sunt masacrati de armata, ceea ce duce la proteste in masa in orasele mexicane. Incidentul este condamnat pe plan international, si un numar de ministri si oficiali mexicani demisioneaza.

Implicarea in conflict a cercurilor politice si financiare americane ce sustin guvernul mexican iese la iveala cand pe internet este publicat, clandestin, la 13 ianuarie 1995, un raport politico-financiar cunoscut drept Raportul "Chase Manhattan", scris pentru Banca Chase Manhattan de un anume Riordan Roett. Documentul, care chema guvernul mexican sa elimine zapatistii pentru a demonstra ca detine controlul situatiei interne din Mexic si a recastiga "increderea investitorilor americani", este simbolic pentru "valoarea" pe care capitalismul vorace o acorda fiintei umane, atunci cand aceasta ameninta profitul.

Publicat pe internet, raportul se bucura de o audienta uriasa in SUA, captand atentia republicanilor si oponentilor politicii administratiei Clinton fata de Mexic. Pentru mexicani, se confirma in acest fel imixtiunea administratiei americane si a marilor industriasi in razboi, de partea regimului de la Mexico City.

Istoria conflictului dintre EZLN si fortele guvernamentale este lunga. Iata cateva dintre cele mai importante repere ale celor mai activi ani:

1994
1 ianuarie. Condusa de „subcomandantul Marcos“, Armata zapatista de eliberare nationala ocupa principalele orase (nu si capitala, Tuxtla Gutiérez) ale statului Chiapas.
12 ianuarie. Presedintele Carlos Salinas ordona armatei incetarea unilaterala a focului.
21 februarie. Incep convorbiri de pace la San Cristóbal de Las Casas.
10 iunie. EZLN respinge propunerile de pace ale guvernului.
21 august. Ernesto Zedillo (PRI) câstiga alegerile prezidentiale. Zapatistii acuza autoritatile de frauda.
24 decembrie. Se creeaza Comisia nationala de mediere (Conai), condusa de episcopul de San Cristóbal, Samuel Ruíz.

19959 februarie. Pentru prima data de la debutul revoltei, mii de soldati patrund in zona ocupata de rebeli.
14 martie. Se creeaza Comisia de concordie si pacificare, alcatuita din deputati si senatori ai tuturor partidelor reprezentate in Parlamentul mexican.
27 august. Peste un milion de mexicani participa la o consultare organizata de zapatisti. Majoritatea isi exprima dorinta ca EZLN sa se transforme in partid politic.

199616 februarie. Se semneaza acordurile de la San Andrés Larráinzar asupra drepturilor indigenilor.

1997ianuarie. EZLN respinge contrapropunerile guvernului la amintitele acorduri si rupe dialogul cu autoritatile.
4 noiembrie. Oameni inarmati deschid focul asupra unui convoi care il insoteste pe episcopul Samuel Ruíz.
22 decembrie. La Acteal, 45 de presupusi simpatizanti ai gherilei zapatiste sunt masacrati de un grup paramilitar legat de PRI.

19987 iunie. Samuel Ruíz demisioneaza din fruntea Conai, care se autodizolva.

19994 august. Armata mexicana isi intareste cele 15 tabere si baraje pe care le are instalate in padurea Lacandón. Circa 30 de comunitati indigene sunt mentinute intr-o virtuala stare de asediu.

20002 iulie. Pentru prima data dupa 71 de ani, PRI pierde alegerile prezidentiale. Câstigatorul, Vicente Fox, candidatul Partidului Actiunea Nationala (PAN, centru-dreapta), se instaleaza in fruntea statului la 1 decembrie.

200124 februarie. Incepe marsul zapatistilor spre capitala mexicana.
11 martie. Sosirea lor la Ciudad de México este intâmpinata triumfal de sute de mii de mexicani. Reprezentantii zapatisti vorbesc in fata Congresului mexican.

2003 august. In comunitatile indigene autonome se creeaza "juntele de buna guvernare".

2005 iunie. Zapatistii lanseaza "A sasea declaratie din Padurea Lacandón" prin care isi afirma hotararea de a continua lupta.
2006 ianuarie. Zapatistii renunta la arme si pornesc o campanie de 6 luni prin tara, pentru a cunoaste durerile celor oprimati si marginalizati.

A lasa hienele sa ne conduca in continuare, inseamna sinuciderea noastra


FOTO: REVOLUTIA MEXICANA 1910.
MEXIC 1.972.550 KM.2, SUPRAFATA SI  107.784.179 LOCUITORI.
Mereu ma gandesc la cei care se uita la televizor, ce gandesc ei la toate hotiile din tara facute de tot felul mde mafioti in toate domenii de " baietii destepti". Hotii mari, care fura acolo 4 miliarde de euro, dincolo 5 miliarde de euro  pe an, incat ajunge la o mare felie care oscileaza intre 40 si 70 % din bugetul Romaniei. 500 mil. pentru pensii sau tot atat si pentru salarii  este nimic pe langa zecile de miliarde de euro insumate de baietii destepti din toate domeniile. Va dati seama ce jaf de face si disproportionat  cu bolizii de lux ai beizdadelelor baietilor destepti care au valoarea unei masinute de martisor.
Ne-au distrus nu numai pentru acum ci, pe termen lung de ne vor blestema si copii, copiilor nostrii.
Postand cantecul Adelina, cantecul revolutionarilor mexicani, mi-am amintit de acel episod petrecut in capitala Mexicului la Parlament.
 Nu scuz ca si acolo ca in toata America de Sud  din cauza platitudinii  vointei populatiei saracia este foarte crunta in timp ce  politicienii si acolitii lor sunt super bogati.
Dar vreau sa aduc in atentia dvs. un  fapt care a vrut sa se treaca neobservat la noi.
Un grup de  mexicani, adevarati barbati, calare pe cai, au oprit autobuzul parlamentarilor in apropierea parlamentului, observati ca acolo parlamentarii mergeau la serviciu cu asutobuzul, nu ca la noi cu masini de lux, mereu noi.O paranteza, am vazut ca si anul viitor  se cheltuieste din bugetul statului 5 miliarde de euro pentru bunastarea presedintelui si parlamentarilor prin masini noi si tot felul de lucruri care  nu merita nici un  banut. Dar parlamentarii nostrii nu merita nici un scuipat.
Dar sa revin  la  patriotii mexicani. Au oprit autobuzul i-au dat jos pe  parlamentarii alesi si le-au dat o mama de bataie sora cu moartea si intr-un sfarsit fiind  adapostiti in parlament. Dar  poatriotii furiosi au intrat pe cai in parlament si au distrus totul de nervi. Nu s-a spus ce s-a mai intasmplat pe urma, daca  parlamentarii si gasca lor AU FURAT MAI PUTIN SAU  ACUM MERG LA SERVICIU PE TROTINETA. AM CATIVA PRIETENI MEXICANI SI  INCA NU AM ABORDAT ACEST SUBIECT CA SA NU-I SUPAR. INSA AM REMARCAT CA LA NOI STIREA ACEASTA A RAMAS IN SUSPAS FARA NICI O FINALITATE. Oare de ce? Se simtea cineva  cu musca pe caciula? S-au isi vedeasu in acest episod viitorul? cU CORECTURA CA  VOR FI PRINSI  SI CALCATI IN PICIOARELE CAILOR? DAR NU NOI NU AVEM CAI, CI NUMAI BOI.

vineri, 25 noiembrie 2011

Salvatore Giuliano - mafiotul devenit haiduc

autor: FrontPress 26.11.2011
Un tânăr sicilian idealist, sărac şi, mai presus de toate, temperamental, cum stă bine unui meridional, a îndrăznit să se rupă de vechile legi nescrise ale Mafiei. În decursul scurtei, dar fulminantei şi violentei sale cariere din anii 1940-1950, Turiddu, cum îl numeau prietenii, nu doar că a intrat în universul folclorului modern sicilian, dar a câştigat inimile tuturor admiratorilor (şi mai ales ale admiratoarelor) săi, devenind cel mai îndrăgit ”mafioso”. Un „mafioso” bun, dacă vreţi. Un rebel frumos şi nebun care a trădat deopotrivă Mafia şi autorităţile, devenind un haiduc-patriot în toată puterea cuvântului. Dacă viaţa sa a fost romantică şi tumultoasă prin excelenţă, misteriosul său sfârşit nu face decât să adauge greutate legendei celui mai iubit fiu al Siciliei!
Turi – Fulgerul Chipeş
“Ultimul cavaler al Siciliei”, “Fulgerul Chipeş” sau “Banditul Gentilom”, cum l-au denumit cu afecţiune ţăranii sicilieni, a văzut lumina zilei pe data de 16 noiembrie 1922, în cătunul Montelepre din provincia Palermo.
“Scorpion” tipic prin caracter şi manifestare, Salvatore Giuliano a fost cel de-al patrulea copil al lui Salvatore şi Maria Giuliano, care formau imaginea vie a unei familii sărace de agricultori insulari. Prietenii de joacă şi colegii de şcoală de mai târziu l-au îndrăgit instinctiv, fiind cuceriţi de caracterul justiţiar şi idealist al haiducului de mai târziu, şi l-au numit, în dialectul sicilian, cu diminutivele de Turi şi Turiddu.
Copil inteligent şi mereu primul la învăţătură între colegii săi de clasă, Turiddu a beneficiat de o educaţie primară, fiind totuşi nevoit să abandoneze şcoala. Tradiţia locului, dar mai ales sărăcia familiei sale, i-au impus să lase în urmă pentru totdeauna porţile şcolii.
Avea doar 13 ani când a început să lucreze pământul alături de tatăl şi fraţii săi mai mari. Munca câmpului l-a exasperat rapid. Prin urmare, tânărul i-a cerut unui unchi îndepărtat să-l ia cu sine, drept cărăuş de butoaie cu ulei de măsline.
Activitatea sa zilnică consta acum în parcurgerea drumurilor bolovănoase ale Siciliei, hurducăit în căruţă, alături de unchi şi butoaie. Evident, nu i-a plăcut nici această îndeletnicire.
La vârsta de 18 ani îl găsim pe Turi angajat al unei companii de telefoane locală. Băiatul se căţăra cât era ziua de lungă, instalând pe marginea drumurilor stâlpi şi fire de telegraf în toată provincia Palermo. Nici această îndeletnicire banală nu era pentru el. Soarta avea planuri spectaculoase pentru mezinul familiei Giuliano.
Vremurile nu mai aveau răbdare cu oamenii, ba chiar înnebuniseră de-a dreptul…
Norii sângerii ai celui de-al Doilea Război Mondial începuseră să se adune şi pe cerul Siciliei. Invazia Aliaţilor în insulă a dus la o mobilizare fără precedent al tinerilor. Salvatore urma să îmbrace haina militară a regimului lui Mussolini, când în anul 1943, Aliaţii au invadat Sicilia. Turiddu nu a aşteptat ca războiul să-i bată la uşă, ci s-a decis să facă primul pas.
Prin urmare, a intrat plin de curaj în periculoasa lume a traficanţilor de arme, implicându-se mai apoi în contrabanda generalizată din insulă. Tot atunci, de teama bandiţilor de rând care pândeau drumurile prăfuite ale Siciliei, Turi şi-a luat primul pistol. Între tânăr şi arma sa, a apărut o dragoste la prima vedere, iar efectul a durat toată viaţa: din acel moment, Salvatore nu a mai renunţat niciun moment la portul armelor asupra sa.
Data la care a început să ucidă a fost ziua de 1 septembrie 1943. Turiddu transporta un camion de grâu achiziţionat ilegal, grâu cu care intenţiona să-şi hrănească familia şi vecinii. La un punct de control din Quatro Molini, supus unui control de rutină, Turri a încercat să fugă, dar carabinierul a tras în el două gloanţe, reuşind să-l rănească în picior.
Ţintaş desăvărşit, haiducul incipient s-a întors şi a tras un singur cartuş – direct în inima carabinierului. Pe când fugea, s-a precipitat, scăpându-şi actele de indentitate pe jos.
Nu s-a mai întors după ele.
Familia l-a dus la Palermo, unde un medic i-a scos gloanţele din picior pe viu, fără anestezie (era război, iar toată morfina fusese rechiziţionată şi trimisă trupelor italiene de pe front). Medicul, cunoştinţă de familie de-a lui Salvatore Giuliano senior, l-a adăpostit şi îngrijit pe Turi până când acesta s-a refăcut total.
Represaliile autorităţilor au sosit sub forma unui raid poliţienesc, în urma căruia numeroşi localnici din Montelepre, inclusiv familia lui Salvatore, au fost ridicaţi şi duşi la închisoarea din Monreale. De unul singur, înarmat doar cu pistolul şi curajul său nebunesc înnăscut, Turiddu atacă noapte puşcăria, eliberându-şi consătenii şi rudele. Inimile oamenilor erau cucerite definitiv de tânărul cu alură de Rudolf Valentino şi briantină în părul pieptănat pe spate, care ne priveşte şmechereşte din fotografiile de epocă…
Sicilia, viitor stat american?
Alături de consătenii care s-au decis să-l urmeze până la moarte, tânărul Salvatore s-a refugiat în Munţii Sagana, unde a fondat o adevărată armată personală. “Recruţii” săi – colectaţi de voie-de nevoie din drojdia imundă a societăţii siciliene, circa 50 de bandiţi de joasă speţă, ucigaşi, dezertori şi vagabonzi – aşteptau să fie coordonaţi şi conduşi de acest Robin Hood meridional.
Turiddu le-a impus o disciplină strictă, organizându-i şi antrenându-i în stil paramilitar. Primii bani obţinuţi din jafuri asupra caselor celor bogaţi au fost folosiţi exclusiv pentru cumpărarea de armament. Astfel, la primele ciocniri cu carabinierii, oamenii lui Turiddu au ripostat cu mitraliere grele.
Eroul nostru, purtat de idealismul său nativ, visa mai departe de o carieră de bandit. Salvatore începe să fie interesat de politică şi mai ales de naţionalismul separatist. Scârbit de dispreţul cu care insula sa era privită de guvernul italian, sicilianul din el s-a revoltat. Turiddu voia nici mai mult, nici mai puţin decât ruperea definitivă a Siciliei de statul italian şi proclamarea independenţei insulei. La finele anului 1945, intră cu arme şi bagaje în rândul Mişcării Voluntare pentru Independenţa Siciliei, organizaţie cu orientare separatist-teroristă, din rândurile căreia făceau parte personalităţi importante ale societăţii siciliene, precum baronul Lucio Tasca, ducele Gugliermo Paterno şi politicianul socialist Antonio Canepa.
Turi primeşte gradul de colonel, intrând în conducerea aripii armate a mişcării separatiste. Personajului nostru i se promite achitarea pentru toate crimele sale şi ale oamenilor săi, în cazul în care separatiştii ar fi obţinut victoria. Mai mult, ar fi primit chiar un post de conducere în cadrul ipoteticului guvern sicilian. Cu toate că era doar comandantul militar al mişcării, Salvatore a refuzat să se subordoneze tuturor ordinelor conducătorilor.
Nemulţumit de ideile acestora, Turi iniţiază o serie de atacuri pe cont propriu asupra obiectivelor guvernamentale şi posturilor de poliţie. Tot atunci îşi începe şi cariera de haiduc, jefuind mai mulţi cetăţeni avuţi din insulă. Banii strânşi sunt donaţi văduvelor de război şi copiilor orfani; Turi donează o sumă de bani şi campaniei electorale a formaţiunii politice extremiste din care făcea parte. La alegerile din anul 1946, mişcarea separatistă nu a obţinut voturile scontate. Dezamagit, eroul nostru vine cu o idee fără precedent: se gândeşte foarte serios, nici mai mult, nici mai puţin decât la aderarea Siciliei la Statele Unite ale Americii!
Giuliano a mers până acolo încât i-a trimis o scrisoare personală preşedintelui de atunci al SUA, Harry Truman, în care îi cerea acestuia să nu mai piarda vremea şi să anexeze Sicilia Statelor Unite. El, Salvatore, ar fi urmat să se ocupe de toate formalităţile, inclusiv de construirea unei baze militare pentru soldaţii americani. Evident, Truman nu i-a răspuns niciodată.
Masacrul din Portella della Ginestra
” Turi, fiule meu, judecata Domnului nu este întotdeauna la fel cu cea a oamenilor” – Părintele Reni, confesorul lui Turiddu
Surd la îndemnul confesorului său din copilărie, Salvatore a rămas în continuare o problemă spinoasă pentur autorităţile neguvernabilei insule. În numele organizaţiei sale, Turiddu a continuat să lupte neobosit contra a ceea ce el numea “ocuparea frumoasei Sicilii de către porcii aia aroganţi şi înfumuraţi de la Roma”. Atacurile sale au devenit celebre în toată lumea şi l-au tranformat într-o legendă vie.
La începutul anului 1946, duce o luptă violentă cu forţele de ordine ale autorităţile, lângă Montedoro. Războiul de stradă avea să capete proporţii de bătălie, cei peste 1.000 de luptători ai lui Turiddu ţinând în loc mai multe companii de carabinieri.
Acţiunile şi luptele sale au ţinut aprins idealul unei independenţe a sicilienilor faţă de statul italian, perceput aici drept dispreţuitor şi exploatator. Forţele armate şi carabinierii erau incapabili să-i lichideze mişcarea sau să-l captureze.
Ţăranii sicilieni îl vedeau drept un trimis divin, iar bogaţii proprietari de pământuri se temeau de el în asemenea grad, încât ajuseseră să-l caute personal pentru a-i oferi sumele de bani dorite, astfel ca temperamentalul Turiddu să nu ajungă să le “colecteze” direct din casele lor, la miez de noapte…
Tânărul ajunsese să fie înconjurat de o aureolă de legende, mituri şi poveşti, în care fantasticul şi realul se împleteau.
Printre întâmplările reale se detaşează cea în care Salvatore a dat peste un poştaş care, în loc să trimită banii cuveniţi familiilor siciliene, deturna sumele, expediindu-le de urgenţă rudelor sale din Statele Unite.
Turi l-a împuşcat după o judecată sumară, apoi s-a decis să facă personal pe poştaşul pentru famiile nedreptăţite.
În timp ce o jefuia pe respectabila Contesă de Pratameno, nu s-a atins de verigheta garnisită cu diamante a acesteia. Haiducului i-a atras atenţia cartea pe care o citea respectabila aristocrată. După ce a citit volumul, i l-a înapoiat contesei printr-un subordonat, împreună cu o scrisoare omagială încheiată cu mii de mulţumiri.
Se năştea astfel legenda “Banditului Gentilom”.
Tot atunci a ţinut să se dezică de toate acţiunile Mafiei. Din nefericire pentru lupta sa politică, tot mai mulţi lideri separatişti erau arestaţi, iar fondurile sale deveneau tot mai limitate. Atunci s-a decis să-şi intensifice jafurile. Aproape toţi banii erau împărţiţi familiilor sărace afectate de secetă şi de taxele prea mari.
Salvatore a căzut apoi victimă unei manipulări a Mafiei, care s-a văzut brusc scoasă din centrul atenţiei de către un tânăr capabil, care făcea acte incredibile de caritate pentru tagma oamenilor săraci, tagmă dispreţuită de marii capi. După ce a primit o scrisoare de la o sursă misterioasă, Giuliano şi-a condus oamenii într-un raid în trecătoarea muntoasă de la Portella della Ginestra, intenţionând capturarea celui mai înfocat comunist sicilian, Girolamo Li Causi.
Încercarea de capturare s-a transormat într-un masacru. 14 civili, incluzând o femeie şi 3 copii, au fost ucişi, iar 30 răniţi. Salvatore nu a tras niciun foc, ordonând oamenilor săi să tragă pe deasupra mulţimii.
Pe baza datelor noi, istoricii moderni susţin că oamenii infiltraţi de Mafie pentru discreditarea Fulgerului Chipeş au tras fără milă în civili. De altfel, în prezent, pe monumentul ridicat în memoria victimelor, este scris că acestea au fost în totalitate ucise de Mafie şi de proprietarii de pământuri îndelung “vămuiţi” de eroul sicilian, fără să-l menţioneze pe Turiddu printre vinovaţ. Incidentul a dus la un adevărat scandal naţional, care s-a încheiat în anul 1956 cu condamnarea tuturor oamenilor lui Turi.
Unde eşti tu, Turiddu?
Turi devenise incomod, indezirabil în egală măsură pentru autorităţi şi Mafie. Şi-a văzut în continuare de războiul său personal cu comuniştii şi cu milionarii italieni, care nu erau destul de filantropi, în opinia sa. Treptat, interesul societăţii siciliene în problema secesiunii a devenit tot mai estompat odată cu trecerea timpului, astfel încât, în pragul anului 1948, mişcarea separatistă siciliană îşi pierduse aproape toţi susţinătorii.
Singur şi rebel, Turiddu continua să sfideze autorităţile, scriind scrisori comisariatelor şi îndrăznind să cineze seara, la vedere, în restaurantele de lux din Palermo. La plecare, Turi lăsa notiţe pe şerveţele, amintindu-le carabinierilor că trecuse şi pe acolo.
În consecinţă, recompensa pusă pe capul său s-a dublat, iar Roma a creat o forţă poliţienească specializată în stârpirea banditismului sicilian şi capturarea lui Salvatore. Nu mai puţin de 300 de carabinieri au atacat fortăreaţa muntoasă unde se ascundea acesta, dar majoritatea oamenilor săi au scăpat din încercuire. Pe 14 august 1949, oamenii lui Turiddu minează un drum pe care urma să treacă un convoi de poliţie care se îndrepta spre cazarmele din Bellolampo, în apropiere de Palermo. Rezultatul a fost moartea a 7 carabinieri şi rănirea gravă a altor unsprezece. Exasperat, guvernul italian trimite 1.000 de militari din trupele de elită, sub comanda colonelului Ugo Luca.
Iar de aici, lucrurile devin destul de confuze, circumstanţele morţii lui Salvatore nefiind lămurite pe deplin. Pe data de 5 iulie 1950, se pare că Giuliano a fost ucis în Castelvertrato. Conform raportului oficial, căpitanul de carabinieri Antonio Perenze l-a împuşcat de aproape, în timp ce Turi s-ar fi opus încătuşării.
Ancheta ulterioară nu a făcut decât să încurce şi mai rău iţele. Reporterul de investigaţii Tommaso Bessozi a declarat că singurul lucru care se ştie cu exactitate este acela că Turiddu era mort. Gaspare Pisciotta, omul de încredere al lui Salvatore, a declarat că poliţia i-ar fi promis iertarea tuturor faptelor, precum şi o sumă de bani, dacă reuşeşte să-l ucidă pe Turi. Pisciotta a murit 4 ani mai târziu în închisoare. Prietenii lui Turridu i-au turnat în ceai 20 centigrame de stricnină.
La procesul victimelor din Portella della Ginestra, Gaspare Pisciotta a declarat că “cei care mi-au promis iertare şi bani pentru viaţa lui Turi sunt Bernardo Mattarela, Prinţul Alliata, Marchesano, premierul monarhist de atunci al Italiei, şi Antonio Scelba, ministrul de afaceri interne”. Cum era de aşteptat, niciunul dintre magistraţii amintiţi nu a fost condamnat…
În cultura populară siciliană, eroii şi luptătorii locali nu mor niciodată. Odată cu trecerea anilor, zvonurile despre o aşa numită auto-înscenare a morţii lui Turiddu au început să se înteţească. Conform unor apropiaţi ai familiei sale, Turridu a fugit din Sicilia în Tunisia, de unde s-ar fi îmbarcat ulterior spre Statele Unite. Versiunile populare insistau asupra faptului că Salvatore şi-a trucat propria înmormântare, în coşciugul său fiind pusă o sosie împuşcată ulterior de oamenii săi de încredere. Păcălind autorităţile şi forţele de ordine care l-au hăituit 27 de ani fără să-l fi capturat, Turi s-ar fi îmbarcat noaptea pe un vas cu destinaţia portul Tunis.
Giuseppe Casarrubea, un istoric italian al cărui tată s-a numărat printre victimele lui Turiddu, a petrecut peste 10 ani căutând să lămurească misteriosul sfârşit al haiducului sicilian. A insistat pe lângă procurorii siclieni pentru a obţine o aprobare pentru deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Salvatore Giuliano din Montelepre. Experţii vor preleva mostre ADN din scheletul descoperit şi le vor compara apoi cu mostre care aparţin rudelor în viaţă ale banditului gentilom.
Giuseppe Casarubea şi Mario Cerenghio, un alt istoric pasionat de caz, susţin că fotografiile de epocă ale trupului lui Turri, făcute de carabinieri, reprezintă imaginile unui bărbat ale cărui trăsături nu seamănă deloc cu cele ale “Regelui din Montelepre”.
Pe de altă parte, raportul oficial menţionează că mama şi sora lui Salvatore i-au identificat cadavrul, dar istoricii contrazic şi acest amănunt, deoarece după spusele martorilor oculari, cele două femei au leşinat înainte de a vedea cadavrul.
Printre cei care aşteaptă rezultatul analizei ADN (prelevat în data de 9 octombrie 2010), se numără şi Salvatore Sciortino, nepotul lui Turi, care declara că i-a dus unchiului său flori la mormânt timp de peste 40 de ani, dar nu l-ar deranja de loc să afle că i-a adus omagiile altui decedat, în timp ce mult iubitul său unchi o ducea regeşte în sânul temutei comunităţi siciliene din America.
Turiddu a devenit şi un reputat personaj cinematografic şi literar. În anul 1961 apare prima peliculă dedicată sicilianului, intitulată Salvatore Giuliano; filmul este regizat de către Francesco Rosi, unul dintre cei mai mari admiratori ai eroului.
Celebrul scriitor Mario Puzo publică la rândul său, volumul Sicilianul, la finele anului 1984. Cartea a fost ecranizată trei ani mai târziu, în regia lui Michael Cimino, avându-l pe actorul Cristopher Lamger în rolul lui Turi.
În anul 1985, compozitorul italian Lorenzo Ferrero a compus opera Salvatore Giuliano, care a avut premiera pe data de 25 ianuarie la Teatro dell’Opera din Roma.
Autorităţile italiene nu au făcut publică, până în prezent, o concluzie clară bazată pe rezultatele testelor ADN. Se pare că Turiddu a luat cu sine taina dispariţiei sale. Cum stă bine oricărui personaj de legendă! De Parlog Nicolae – Descopera
«

Sfarsitul monedei unice

Prăbuşirea economiei Italiei ar echivala cu sfârșitul monedei unice

autor: FrontPress 25.11.2011
Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, cancelarul german Angela Merkel și noul premier italian Mario Monti au participat joi la un mini-summit tripartit, desfăşurat la Strasbourg, pentru a discuta probleme legate de viitorul Uniunii Europene și de evitarea unui posibil colaps al economiei din peninsulă. Liderii Franței și Germaniei au avertizat chiar că “prăbuşirea economiei Italiei ar conduce inevitabil la sfârşitul monedei euro”.
Conform unui comunicat al Guvernului italian, preluat de Mediafax, Sarkozy şi Merkel au reafirmat susţinerea lor pentru Italia, “declarându-se conştienţi că o prăbuşire a economiei Italiei ar conduce inevitabil la sfârşitul euro, provocând o blocare a procesului de integrare europeană cu consecinţe imprevizibile”.
În cursul întrevederii de joi, preşedintele francez şi cancelarul german şi-au exprimat deasemenea “încrederea” în Mario Monti şi “convingerea privind angajamentul Italiei în efortul comun destinat găsirii unor soluţii la grava criză financiară şi economică din zona euro”.
La rândul său, noul premier de la Roma a confimat obiectivul Italiei de a atinge echilibrul bugetar în 2013, dând asigurări că ţara sa va adopta rapid măsuri pentru relansarea creşterii economice.
Această întâlnire a avut loc în contextul disputei dintre Franţa şi Germania cu privire la rolul pe care trebuie să-l joace Banca Centrală Europeană. Conform cotidianului Jurnalul Naţional, cu câteva ore înainte de începerea summitului tripartit, ministrul francez al afacerilor externe Alain Juppé a cerut Băncii Centrale Europene să aibă “un rol esenţial” pentru a restabili încrederea pieţelor. În ultimele zile, Angela Merkel a insistat însă asupra respingerii ideii ca BCE, prin cumpărări masive de datorii, să devină axul mecanismului de salvare a zonei euro. Sursa: FrontPress.ro
H

Mostenirea lui Ginghis Han

autor: FrontPress 25.11.2011
Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.
Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.
Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.
”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”
Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.
Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El a mutat capitala imperială de la Karakoru, în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtone Ming.
Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe care aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.
Ginghis Han în istoriografia contemporană
Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.
Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.
O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.
Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol. De Andreea Lupşor - Historia
«