sâmbătă, 31 martie 2012

Un banc.... un accident

O femeie superba are un accident grav: masina ei se ciocneste cu a unui barbat. Cei doi se tarasc afara din gramezile de fiare si femeia intra in vorba:
-Uitati-va putin la masinile noastre. N-a ramas nimic din ele si totusi noi nu avem nicio zgarietura. E un semn ca Dumnezeu a vrut sa ne intalnim.
-Sunt de acord, raspunde barbatul flatat.
Dupa un momenet de tacere, femeia continua:
-Ia uitati, inca un semn. Toata masina mea e facuta praf, dar sticla de vin din interior este intacta.Dumnezeu a vrut cu siguranta sa bem in cinstea acestei sanse de-a fi ramas in viata.
Apoi ia sticla si o intinde omului.Barbatul o deschide, bea jumatate din ea si i-o da inapoi.Femeia o ia, ii pune dopul la loc si o da din nou barbatului.
-Dumneavoastra nu beti? intreaba acesta mirat.
-Nu...Eu o sa astept Politia.

Infrangerea de la Turtucaia

TURTUCAIA: Infrangerea despre care nu se vorbeste

autor: FrontPress 31.03.2012
Victoriile emblematice de la Marasti, Marasesti si Oituz au impletit pe veci in constiinta romaneasca aceea infatisare a ostasilor bravi si darzi care se ridica si se opun cu abnegatie unui dusman necrutator. Impinsi in prapastie, au gasit in ei taria de a se agata cu ferocitate de ultima palma de pamant romanesc, faptele lor eroice statornicindu-se in mintea si inima oricarui roman. Nu putine au fost elogiile primite de armata romana pentru victoriile de-a dreptul uimitoare din Triunghiul Mortii, iar memoria lor inca trezeste sentimente vii la aproape un secol de la infaptuirea lor. 
Insa, nu putem uita nicicand ca in spatele acestei trepidatii, a acestei imagini romantice a acelor lupte s-a aflat sacrificiul de sine al nenumarati barbati, dar si femei, oameni care au imbratisat moartea pentru mai binele poporului. Suntem obligati astfel sa ne asumam datoria comemorarii, dar si pastrarii in memorie a celor cazuti, in semn de multumire si gratitudine pentru jertfa facuta. Dovedim ignoranta cand valorificam mai mult un sacrificiu in dauna altuia, din simpul motiv ca intinam in acest fel amintirea altor mii care si-au nenorocit vietile in lupte pierdute, pastrate in tacere.
De aceasta din urma suntem vinovati, deoarece preferam sa ne retragem in momentele cu adevarat glorioase, cele care ne fac sa ne simtim bine ca suntem romani si sa intoarcem spatele, sa renegam atatia ostasi care si-au gasit sfarsitul invinsi.
Un punct de cotitura
Turtucaia a fost cumpana, a intors sortii impotriva Vechiului Regat in Primul Razboi Mondial, distrugand moralul populatiei si aruncand armata intr-o debandada pana in lunile de vara ale anului urmator. Peste 28.000 de soldati au fost luati prizonieri si inca aproape 8.000 au fost ucisi sau raniti, intr-una dintre cele mai mari infrangeri suferite de tara noastra.
Europa de Est, intre diplomatie si razboi
In urma interventiei romanesti impotriva Bulgariei in timpul celui De-al Doilea Razboi Balcanic din 1913, importantele orase Turtucaia si Silistra, impreuna cu intreaga regiune de sud a Dobrogei, au trecut in interiorul granitei noastre. La scurt timp, incep si lucrarile de intarire, pozitia lor fiind foarte favorabila armatei romane in cazul reizbucnirii conflictului cu tara vecina.
Inca doi ani de la inceperea Primului Razboi Mondial, Romania a ramas neutra, acceptand abia in 1916 sa intre de partea Antantei, care promitea, printre altele, cedarea Transilvaniei pana la Tisa si a intregului Banat in caz de victorie aliata.
In acest rastimp, la sud de noi, bulgarii se aliasera cu Puterile Centrale inca din vara lui 1915 si deja participasera impreuna cu armatele germane si austro-ungare in luptele ce au sfaramat Serbia.
Intr-o incercare esuata a Antantei de a inlatura din presiunea Puterilor Centrale si sperand astfel in salvarea Serbiei, are loc deschiderea Frontului de la Salonic, campanie care a angajat o mare parte a trupelor bulgare pentru restul razboiului.
O alta componenta importanta, sub forma Armatei a 3-a sub comanda lui Stefan Toshev, era dislocata pe linia Dunarii, pentru a proteja frontiera de nord cu Vechiul Regat, ale carui negocieri cu Puterile Centrale nu aveau rezultatele scontate.
In conditiile apropierii tarii noastre, in schimb, din ce in ce mai accentuate cu Antanta, se creeaza de urgenta un grup de armate comandat de August von Mackensen, cu elemente ale Armatei a 3-a care cuprindea Divizia 4 Infanterie Preslav, Brigada 1 Infanterie si un detasament mixt germano-bulgar, care asteptau deschiderea ostilitatilor in orice moment.
La 17 august 1916, guvernul roman semneaza oficial conventia de alianta, iar la mai putin de doua saptamani este declarat razboi Austro-Ungariei, armata incepandu-si ofensiva printr-o serie de atacuri de-a lungul muntilor Carpati in Ardeal.
Drept raspuns, alaturi de Austro-Ungaria si Germania declara razboi Romaniei si abia cateva zile mai tarziu si Bulgaria, fapt ce a surescitat spiritele in cadrul Puterilor Centrale.
Planurile de campanie
Initial, Mackensen planuia sa atace simultan si Turtucaia si Silistra, dar la indemnurile generalului Toshev a optat pentru combinarea acestor forte si folosirea lor intr-un singur asalt naucitor.
De cealalta parte, apararea sudului Romaniei a revenit Armatei a 3-a (n.r. a nu se confunda cu cea bulgara) care se afla sub comanda generalului Mihail Aslan si avea trei mari obiective.
Respingerea oricaror atacuri date inspre Dobrogea, impiedicarea traversarii Dunarii de catre inamic si mentinerea oraselor Turtucaia si Silistra. Turtucaia, punctul nevralgic al defensivei romanesti de pe Dunare, era aparata de generalul Constantin Teodorescu cu Divizia 17 Infanterie.
Un poet pe campul de batalie
Conditia Diviziei 17 Infanterie era sub standarde, cuprinzand unitatile cele mai prost instruite si echipate. Participant la acele lupte, George Toparceanu rememora in “Amintiri din luptele de la Turtucaia” ca “Infanteristii erau toti rezervisti sau militieni, unii concentrati inca de pe iarna, in cea mai mare parte oameni trecuti de patruzeci de ani… In ochii lor nu citeai dorul tineresc de acasa, ci numai grija mohorata si senina de nevasta si copilasi, parasiti fara sprijin, cine stie unde, in mijlocul unei gospodarii darapanate.”
Tot acesta spune mai incolo “Erau mai ales tarani de prin judetele de camp ale Munteniei, cei mai oropsiti dintre toti. Ma uitam la ei cu strangere de inima. Nu se potriveau deloc cu imaginea ostasului roman, de acum si de pe vremuri, asa cum mi-o zugravise in suflet stralucitoarele defilari ale regimentelor gatite de parada”.
Fortareata de pe Dunare
In timp ce generalul Aslan se mandrea ca “Turtucaia c’est notre Verdun” lucrarile continuau intr-un ritm atroce. Iarasi Toparceanu ofera detalii “In ziua din urma, odata cu apropierea primejdiei, numarul lor fusese sporit cu vreo doua sute de turci de prin imprejurimi, care, sub paza soldatilor nostri, carau betonul framantat de o masina galagioasa si il turnau in doua imense gropi cilindrice, unde trebuia sa fie asezate tunurile. Dupa cate auzisem, lucrarea incepuse inca din martie, dar se taraganase pana acum, in zilele mobilizarii.”
Existau trei sectoare principale, Staro Selo, Daidir si Antimovo, care se bazau pe un numar de redute intinse de-a lungul liniei principale de aparare. Linia intretaia sectoarele, iar capetele acesteia se ancorau pe o parte si de cealalta a Dunarii, formand un semicerc.
In fata liniei principale era una avansata, iar in spatele ei exista o linie de aparare secundara care cunoscuse doar lucrari superficiale. Redutele erau legate intre ele cu transee, dar o mare parte nu ofereau un adapost indestulator.
In cazul unei incercuiri, Turtucaia era izolata, neexistand un pod care sa o lege de malul stang al Dunarii, insa, pe fluviu, contraamiralul Nicolae Negrescu avea la dispozitie peste o duzina de monitoare, vedete si canoniere pentru foc de sprijin.
Piesele de artilerie concentrate in Turtucaia, spune Constantin Kiritescu, aminteau mai degraba de un muzeu in aer liber, fiind invechite, unele datand de pe vremea Razboiului de Independenta. Nici numarul lor nu era prea mare, cele peste o suta de piese fiind de neajuns pentru acoperirea unui front de 30 de km.
Apropiindu-se ziua atacului au loc concentrari de trupe la frontiera. Era numai o problema de timp pana cand Batalia pentru Turtucaia incepea. Bulgarii, dar si germanii, au adus pe campul de lupta 39 de batalioane, insumand 55.000 de oameni, cu 22 de baterii de artilerie si 56 de mitraliere, iar armata romana avea 19 batalioane, insumand 39.000 de oameni, cu 25 de baterii de artilerie si 66 de mitraliere.
In contextul trecerii Romaniei de partea Antantei si al inceperii operatiunilor militare impotriva Austro-Ungariei pentru recuperarea Ardealului, trupele Puterilor Centrale de la sud de Dunare, majoritar bulgare, sub comanda lui Mackensen, planuiesc o contraofensiva devastatoare.
Primele confruntari au loc pe 31 august cand pichetele de graniceri sunt lovite de gloantele mitralierelor inamice.
Granicerii se retrag catre satele Turcsmil si Senova, iar atacul dat de Regimentul 36 Infanterie dinspre Staro Selo au impins elementele inaintate ale armatei inamice, refacand astfel integritatea frontierei.
Abia in ziua urmatoare Guvernului Romaniei ii este prezentata declaratia de razboi, ca in noaptea de 1 spre 2 septembrie sa aiba loc ofensiva, Turtucaia fiind incercuita si toate cele trei sectoare ale fortaretei atacate.
Intre timp, generalul Aslan, cel care trebuia sa coordoneze operatiunile militare romanesti in sudul tarii, se afla in Bucuresti jucand carti la Jockey Club, locul de adunare al elitei tarii.
Tunurile infernale
Atacul dat in miez de noapte a surprins aparatorii, acestia parasindu-si pozitiile, fiind stapaniti de o frica infioratoare. Cand s-a crapat de ziua, bulgarii au reinceput asaltul, fiind sprijiniti si de artilerie. Superioritatea tunurilor bulgare era evidenta, batandu-le in raza si precizie pe cele romanesti. Nu de putine ori aceastea au fost incadrate de obuzele inamice si au trebuit mutate pentru a nu fi distruse.
Impactul psihologic al artileriei bulgare s-a dovedit de nesuportat, pentru unii dintre ostasi fiind prima oara cand auzeau detunatura acestor arme. Panica s-a raspandit repede in randul trupelor din sectorul Daidir si s-au retras pe linia principala. In cazul sectorului Antimovo aceasta s-a facut fara lupta. Numai sectorul Staro Selo rezista pe vechul alianament, pe linia avansata.
Atacul a incetat spre seara, fiind respins in cele din urma cu mari dificultati, dar nervii i-au lasat pe multi dintre ostasii romani. In cursul acelei nopti cantitati impresionante de munitie au fost epuizate, aparatorii deschizand focul la cele mai mici zgomote, temandu-se ca inamicii vor lansa un alt atac la adapostul intunericului. Spaima noptii precedente era inca proaspata.
Flota dunareana se impune
Pe 3 septembrie bulgarii inainteaza dinspre Turcsmil si Senovo spre sectorul Staro Selo, dar artileria nu reuseste in a distruge gardurile de sarma ghimpata, fiind intampinati in schimb de mitralierele si pustile romanesti de pe baricade. Monitoarele de pe Dunare supun unui dezlantuit foc armata inamica si pe seara orice atac este oprit, bulgarii avand pierderi insemnate.
Un ordin de neinteles
Intr-o miscare controversata, colonelul Nicolescu, comandantul sectorului Staro Selo, isi retrage oamenii crezand ca acestia nu vor mai rezista unui atac pe linia avansata, ordin la care isi da acordul si generalul Teodorescu.
Dupa o zi de lupta in care ostasii se descurcasera admirabil au privit cu mahnire cum sunt nevoiti sa se replieze si ei pe linia principala, demoralizandu-i si mai mult.
Bulgarii ofera un ragaz aparatorilor, oprind orice atac in ziua de 4 septembrie. In schimb se folosesc de acalmia luptei pentru a-si intari pozitiile cucerite de-a lungul frontului, pregatindu-se pentru un nou atac. Baloanele si avioanele de recunoastere survolau teatrul de operatiuni pentru a depista punctele slabe in armura Turtucaiei.
Intaririle generalului Aslan
Chiar daca luptele din 2 si 3 septembrie au rezultat in pierderi neglijabile de partea romana, slabiciunea corpului ofiteresc a dat nastere unei nervozitati, a unei neincrederi in randul trupelor fata de nu doar aptitudinea comandantilor si capacitatii lor de a ii conduce, dar si fata de propria lor putere combativa. Dusmanul li se parea implacabil.
Aceasta stare tensionata era adancita si de cererile constante ale lui Teodorescu de a primi intariri. Intr-un tarziu, de la Bucuresti, generalul Aslan, dupa ce incurajeaza si linisteste spiritele la Marele Cartier General asigurand ca situatia este sub control, trimite Divizia 15 Infanterie catre Turtucaia.
Insa urgenta efectuarii ei trada incordarea care pusese stapanire in final pe comandantul Armatei a 3-a. Din capitala sunt rechizitionate vehicule, trupele fiind transportate in unele cazuri si in ambulante pana aproape de Turtucaia.
Orice avantaj oferit de acest ajutor a fost nulificat de traversarea inceata pe Dunare a ostasilor, care s-a facut de-a lungul a doua nopti, intre 3 spre 4 si intre 4 spre 5 septembrie.
Reluarea atacurilor inamice
De-a lungul zilei de 4 septembrie au loc miscari de trupe inamice in pregatirea unui nou atac. Un detasament german ocupa stanga frontului, Divizia 4 Preslav centrul si Divizia 1 Sofia dreapta.
In dimineata de 5 septembrie artileria bulgara a inceput iarasi sa rasune concentrandu-se pe centrul apararii, anume sectorul Daidir. Dupa doua ore de baraj neintrerupt trupele inamice ataca in aceasta zona, dar generalul Teodorescu in loc sa intaresca zona cu trupele Diviziei 15 Infanterie, le trimite in sectorul Staro Selo.
Totusi, ordona reamplasarea unei baterii de artilerie performante de 105 mm in sectorul luat cu asalt. Tirul ei face ravagii in valurile de oameni care atacau redutele, dar atunci cand ramane fara munitie, tunurile sunt retrase.
Aproape imediat una dintre redute este coplesita, in ciuda efortului ofiterului rezervist Nedelcu Lixeanu, care isi conduce oamenii intr-o ultima lupta disperata. Dupa ce aceasta pica si redutele inconjuratoare o urmeaza.
Locotenent-colonelul Popescu incearca un contraatac cu rezervele pe care le avea la dispozitie din cadrul regimentului sau pentru recuperarea redutelor, dar esueaza, el insusi fiind ucis.
Si in sectorul Antimovo sunt atacate redutele. Locotenentul Titus Axente coordoneaza apararea uneia si o protejeaza cu succes timp de cateva ore. Cand este ucis trupele sale isi pierd coeziunea si reduta este luata.
Apararea este sfaramata
Spre mijlocul zilei, integritatea sectorului Staro Selo se mentinea, dar toate redutele din sectorul Daidir sunt capturate. In sectorul Antimovo doar doua erau in mainile inamicului, dar locotenent-colonelul Marinescu decide, intr-un moment de deznadejde, sa paraseasca cu totul linia principala de aparare fara a mai arata niciun pic de rezistenta pe acest alianament, considerand totul pierdut. Isi retrage oamenii pe alte pozitii, dar multora le cedeaza vointa si spiritul, devin dezorganizati si panicati.
Ostasii lipsiti de speranta si speriati de spectrul prizonieratului isi arunca armele si abandoneaza cu totul parti intregi ale liniei de front. In fata lor se asterne un mare fluviu, un obstacol gigantic in calea salvarii lor.
George Toparceanu descrie oripilat aceste scene: “Tot valmasagul acela de oameni gramaditi acolo fu cuprins deodata, fara pricina aparenta, de o panica nebuna. Ca niste fiare speriate se repezira pe punte, pe ponton, inundara bacul, impingandu-se salbatic, facandu-si loc cu pumnii si calcand in picioare ranitii, apucati fara veste si striviti din toate partile. In cele din urma vaporul porni si bacul se dezlipi usor de ponton. Toti cei de la margine se pravalira in apa. Iar in locul lor, dintre ranitii de adineaori nici unul nu mai gemea, nici unul nu mai misca. Era o amestecatura de sange, de membre zdrumicate in picioare, de carne zdrobita, de cadavre incremenite in spasme cumplite”.
Un alt martor, scriitorul si ziaristul, Victor Lazar rememoreaza nu numai acest eveniment, dar si cruzimea de care dadeau dovada bulgarii: “Multi romani s-au prapadit in Dunare, unde sperau sa afle corabii, barci de scapare. Multi soldati de-ai nostri au fost omorati noaptea de bulgari civili. Soldatilor bulgari si ofiterilor lor le facea o deosebita placere sa omoare si jefueasca apoi pe romanii cazuti prisonieri si nearmati”.
In acest moment, generalul Teodorescu mai avea comanda numai asupra sectorului Staro Selo, Daidir si Antimovo fiind in mainile inamicului. Decide sa atace in flancul Diviziei 4 Preslav, care cucerise sectorul Diadir, dar cu o forta modesta. Numai doua batalioane si doua companii de mitraliere sunt trimise, dar sunt nevoite sa se intoarca datorita rezistentei darze bulgare.
Uciderea in fasa a sperantei 
Generalul Aslan, care este terifiat de pierderea iminenta a fortaretei Turtucaia, cauta solutii pentru a rezolva aceasta criza. Silistra, care se afla la 60 de kilometri de batalie gazduia Divizia 9 Infanterie.
Ioan Basarabescu, generalul acesteia, nu preluase in niciun fel initiativa de cand incepusera luptele. A fost necesara interventia lui Aslan ca acesta sa iasa in intampinarea inamicului.
Apeleaza si la trupele rusesti aliate cantonate in Dobrogea, conduse de Andrei Zaioncikovski, care numarau circa 30.000 de oameni. Aslan le dorea sa protejeze flancul lui Basarabescu pe masura ce inaintau spre Turtucaia. Planul lui urmarea astfel depresurarea fortaretei si impingerea trupelor bulgare.
Nu numai ca Basarabescu s-a impotmolit in Sarsinlar, la doar cativa kilometri de fortareata, dar s-a retras cu toate efectivele sale in urma unor lupte de mica anvergura, inapoi spre Silistra. Cat despre Zaioncikovski, acesta a impresionat prin decizia sa de a lua-o in directia opusa ceruta de generalul Aslan si nu a fost de niciun ajutor.
Greseala unui comandant
Inapoi la Turtucaia, generalul Teodorescu fusese anuntat ca forte romano-ruse sunt trimise sa ajute la eliberarea fortaretei. Ziua fatidica de 6 septembrie s-a remarcat prin rezistenta singurei redute ramase in mana ostasilor romani, in sectorul Staro Selo, dar si prin contraatacurile viguroase impotriva liniilor bulgare. Scopul era de a bloca trupele inamice pe acele pozitii, in pregatirea ofensivei.
Cateva avioane de recunoastere, puse de curand la dispozitie, survoleaza fortareata si pilotii il anunta imediat pe Teodorescu ca in departare se vad coloane de trupe care se indreptau spre Turtucaia. Generalul se convinge singur ca acestea trebuiau sa fie ori trupele romanesti ori cele rusesti.
Da ordin ostasilor sa mearga in intampinare, luand cu asalt pozitiile bulgare de pe traseu. Dupa lupte grele, care totusi au avut ca rezultat strapungerea liniilor inamice, au avut surpriza in niciun caz placuta de a da nas in nas cu intariri bulgare. Eroarea de judecata a lui Teodorescu a fost ultima picatura.
Se instaureaza panica
In acel moment, ostasii, complet demoralizati si lipsiti de orice vointa de a mai lupta, s-au pierdut cu firea, au lasat armele si au fugit catre ultimele pozitii romanesti. Spaima lor a antrenat multi altii care si-au parasit posturile, lasand descoperite ultimele sectiuni intregi ale apararii. Nenumarate suflete iar se ingramadeau pe malul Dunarii incercand sa scape.
In ciuda invalmaselii, luptele continuau, ofiterii energici reusind in a tine in frau instinctele subordonatilor. Rezistenta acestora era incurajata si de acoperirea flotei dunarene care jena operatiunile inamice aproape de fluviu. S-a reusit in acest fel ca in acea intreaga debandada sa se mai injghebe totusi centre de rezistenta.
Frontul romanesc tremura din toate incheieturile si caderea fortaretei era numai o problema de timp. Chiar si in aceste conditii s-au remarcat ostasi prin fapte de arme extrordinare. Insa, jertfa lor nu a fost indeajuns a schimba cursul bataliei.
Locotenentul Toma Constantinescu lupta cu ferocitate pentru a pastra ultima reduta a fortaretei. Impreuna cu putinii ramasi respinge un numar de atacuri, folosindu-se de cateva mitraliere si doua tunuri pentru a face pagube insemnate in randurile inamice.
Asta nu ii impiedica totusi pe bulgari sa ajunga la doar cativa metri de pozitia romaneasca. Feriti de gloante, se striga la ostasii nostri sa se predea. Refuzul acestora i-a silit la o sarja cu baioneta.
Covarsind prin numarul lor ultimii aparatori, sunt intampinati de locotenent cu o ultima salva de tun care loveste in plin atacatorii, inainte de a sfarsi injunghiat.
Lupte de sacrificiu
Locotenent-colonelul Popovici Gheorghe ia steagul Regimentului 84 Infanterie si isi raliaza oamenii. Merge in fruntea ostasilor si reuseste a sparge frontul spre Silistra pentru a-si salva o parte din ostasi. Vedeta “Nicolae Ioan” participa si ea la aceasta actiune apropiindu-se foarte aproape de mal tinand sub foc inamicul.
Multi marinari isi pierd astfel viata, dar eforturile lor conjugate deschid un coridor pe unde 3.500 de oameni scapa. Locotenent-colonelul nu se mai poate bucura de isprava sa fiind ciuruit de mitralierele inamice la inceputul atacului.
Colonelul Atanasie Grigorescu strange cateva piese de artilerie si cu un numar de infanteristi ocupa la vest de Turtucaia o intaritura, provocand pierderi grele inamicilor. Dupa ce raman fara munitie sunt iarasi atacati, iar colonelul este ranit si moare la scurt timp.
O soarta asemanatoare o sufera si capitanul Feraru care ramane cu bateria sa de artilerie pana cand este coplesita. In fata soldatilor bulgari isi pune pistolul la tampla si trage.
O alta personalitate se face remarcata in aceste lupte. Nicolae Tonitza preia comanda unei companii de graniceri si rezista eroic in fata trupelor bulgare, desi fusese ranit foarte grav. In cele din urma pierde prea mult sange si isi pierde cunostinta, iar fratii de arme il scot de pe campul de lupta.
O armata fara comandant
Odata cu prabusirea liniei frontului, Teodorescu isi aranjeaza plecarea din Turtucaia, in ciuda ordinului primit de a rezista pana la ultimul om. Este ambarcat de ofiterii unei vedete, fiind la un pas de a fi linsat de oamenii sai. Acesta paraseste Turtucaia in cuvintele de ocara si batjocura ostasilor.
Victor Lazar in memoriile sale specifica faptul ca “Nici cand in rasboiul nostru nu s-a vazut atat de clar, ca la Turtucaia, ca lipsa de pricepere si de sange rece a comandantilor prapadeste o armata cat mai buna. Romanii au dat semne de o vitejie rara si la Turtucaia, ofiteri si soldati mai bucuros s-au sinucis, decat sa cada prisonieri in manile bulgarilor, cari meritau tot dispretul, totul a fost in zadar, caci toate actiunile erau lipsite de legatura trebuincioasa din vina comandantului Turtucaiei si a comandantului sef, care nici nu se miscase din Bucuresti.”
O soarta tragica
Mii de oameni sunt tintuiti acum pe malul Dunarii, in timp ce altii mai cu indrazneala totusi incercau sa treaca, ingramadindu-se cand sosea vreun vas sau inotand pana pe partea cealalta. Asta nu insemna mereu scaparea lor. Apa se inroseste de la sangele oamenilor sfartecati de srapnelul obuzelor trase de artileria inamica. Flota romaneasca se chinuie sa ii salveze, dar nu intotdeauna cu succes.
Toparceanu iarasi este martor la aceste scene mult prea familiare “Dunarea era presarata pana dincolo de inotatori. Un monitor mic, venit nu stiu de unde, alerga pe fata apei, in zig-zag, trecand peste zeci de oameni care se luptau cu moartea si ale caror strigate pierdute ajungeau pana la noi. In urma lui ramanea apa lucie: toti se duceau la fund.”
Predarea fortaretei Turtucaia
Pentru a-si salva oamenii de la macel, colonelul Marasescu, comandantul garnizoanei de la plecarea lui Teodorescu, capituleaza in fata generalului Pantelei Kiselov al Diviziei 4 Infanterie Preslav.
La incetarea focului, bilantul era unul cutremurator pentru ambele parti, 1600 de ofiteri si 6000 de ostasi ucisi sau raniti in timpul luptelor, 480 de ofiteri si 28000 de ostasi facuti prizonieri si pierderea a unei insemnate parti a materialului de razboi disponibil. La fel de multe pierderi au suferit si atacatorii cu 199 de ofiteri si 7773 de raniti si morti.
O infrangere amara
Se poate specula asupra cauzelor acestui dezastru militar, de la subestimarea constanta a amenintarii bulgare, concentrarea unitatilor de elita in campania din Ardeal, slabiciunea comandantilor si pana la ofensiva aliata amanata pe Frontul din Salonic sau lipsa de cooperare a rusilor.
Cert este ca luarea fortaretei a lovit ca un fulger si intreaga campanie romaneasca a fost data peste cap, datorita dezorganizarii si panicii care se intaureaza de la aceasta data la nivelul intregului comandament al armatei. In doar cateva saptamani aproape intreaga tara este cotropita.
Amintire in treacat
Insa, revansa este luata in timpul bataliilor de la Marasti, Marasesti si Oituz, avandu-l iarasi in prim plan pe ostasul roman vitregit.
George Toparceanu incheia cartea sa “Amintiri din luptele de la Turtucaia” cu urmatoarea istorisire “Dintr-o baterie distrusa mai ramasese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el tragea necontenit. Infanteria noastra fusese risipita. Dusmanii, ocolind o movila, se ivira dintr-o parte, la cativa pasi si navalira asupra lui. Cuprins din toate partile, el descarca un foc de revolver in gramada si cu o mana libera, tot mai avu vreme sa sloboada ultimul srapnel din teava tunului. Bulgarii, printre care era si un ofiter, i-au crutat viata. Iar soldatul bulgar care mi-a povestit faptul, intr-o gara departata si care fusese ranit la picior cu revolverul, adauga, vorbind de necunoscutul erou: Era un om smead si slabut pe care n-ai fi dat o ceapa degerata.” De Laurentiu Dologa – Ziare.com

Opozitia baligoasa

Nici acum cand se apropie alegerile locale, opozozia de mamaliga, vad ca nu si-a schimbat cu nimic comportamentul . Comportament somnoros care, nu clinteste nici un pic de demnitate in nimeni.
Cand vad  concursurile de gatit, chiar si acolo este pus suflet, parca ar fi vorba de premiile NOBEL pentru matematica, fizica, sau chimie !!! Toti cei implicati, dau tot ce pot din ei atat juriul cat si concurentii.
Pana nu vor intelege ca  pentru a tine flacara aprinsa a increderii romanilor opozitia are nevoie de un orator bun, chiar foarte bun, cu voce  tunatoare, cu dictie perfecta, fara atitudine de blegeala prelungita si fara rost, ei nu vor castiga decat datorita faptului, ca suntem satui de  diabolicii de acum de la putere. Si chiar daca  sunt baligosi,  noi alergatorii ne gandin ca nu vor avea tuperul criminal al celor de acum. Dar mai stii? Puterea corupe !
Am spus mereu si sustin ca trebuie schimbata strategia. Aceasta tacere chiar de acum cand, s-au dat  pe nimic printre ultimele bogatii ale tarii si tacerea lor vinovata sau, poate sunt  in aranjament cu puterea sau au gura cusuta cu sarma, opozitia nu a zis nimic. Era momentul ,sa iasa la tv., sa tipe ca ni se fura bogatiile ! NIMIC, din  toate astea. Baligoasa opozitie prin comportamentul lor inexplicabil, picotind, dau impresia ca  sunt moftusosi si nu vor sa preia puterea, dar fac asta ca sa ne faca noua romanilor un hatar.  Am vazut ca este mai dulce luna de miere prelungita si experinta dormirii in gara la Paris, trezeste aduceri aminte amare si in concluzie tot fotoliul de parlamentar, este  cea mai buna alegere chiar in opozitie.
Opozitia  nu vrea sa-si creeze de munca, acesta este raspunsul si poate la un colt nu crede ca va putea redresa tara, mai repede pana nu se vor plictisii alegatorii. Dar ei au vina ca au lasat-o in aceasta groapa cu c... fiind vinovati prin tacerea lor vinovata. Doi (nu zic 3)  baligi, nu ne pot ajuta daca castiga alegerile, decat ca  poate vor stopa jaful. Dar mai e ceva de jefuit?
Parca era un prim ministru in Conventia Democratica care ne anunta din a doua anii 1997-8, ca s-a furat tot si nu mai este nimic de furat! Nu a avut dreptate, s-a furat in continuare si se mai fura si acum cand noi citim.  Jos cu toti imbecilii care se joaca cu soarta noastra. Sa vina  oameni capabili, cu talent oratoric(oratoria este esentiala), sa inceapa  sa rezolve problemele grele ale tarii cu o echipa de  tehnicieni in ale economiei, patrioti si cu ganduri bune, nu cu gandul la jaf. Curaj !!! Totul depinde numai de noi !!!

vineri, 30 martie 2012

SUA taie taxele

Un blog fără jumătăţi de măsură


Obama renunță la socialism!

Mai știți cum înjurau oamenii lui Obama când auzeau de scăderea taxelor? Mai țineți minte cum ii făceau “fasciști” pe cei din Tea Party, care cer asta de ani de zile? Mai țineți minte cum explicau ei ca scăderea taxelor înseamnă sa iei de la săraci si sa dai la bogați?
Ei, exact asta face acum socialistul Barrack Obama, “prietenul săracilor”. Anunțul a fost făcut încă din februarie, de către Timothy Geithner, Secretarul Trezoreriei (iată știrea CBS aici). Si nu e vorba de o simpla scădere cu câteva procente, ci de o reforma a întregului sistem de taxe american.
Taxele se vor reduce cu 20-50%!

Pentru corporații, taxele vor scădea de la 35% la 28%. Însa in anumite cazuri, pentru întreprinderi mici si mijlocii care creează locuri de munca, taxele se vor reduce chiar la jumătate. Obama spera sa readucă in tara companiile care si-au mutat producția in alte tari (China, Singapore, Malaiezia, India, Thailanda sau Taiwan). Se estimează ca valoarea economiei americane ar creste cu peste 100%, daca firmele americane se întorc acasă.
Casa Alba si-a explicat simplu decizia: fără tăieri de taxe, economia americana n-o sa repornească niciodată, criza va fi tot mai mare, iar șomajul va creste in permanenta.
Planul lui Obama nu este chiar revoluționar; contracandidații lui Obama au venit cu planuri mult mai liberale: Newt Gingrich a promis ca va reduce taxele la 12.5%, iar Rick Santorum a spus ca-i va scuti complet pe producătorii interni de taxele corporative. Nimeni nu mai vorbește acum in SUA de creșterea taxelor, daca nu vrea sa fie considerat nebun.
Ce se va întâmpla însa cu Medicare, cu visele comuniste ale lui Obama de a acorda asistenta medicala fiecărui american sărac? Ca orice vise: fără bani, praful se alege de ele. SUA redevine tara celor liberi si puternici, iar inadaptații si incompetenții care nu sunt capabili sa-si plătească singuri un tratament…vor crăpa. Așa cum e normal, așa cum e bine, așa cum se întâmplă de mii de ani.
Criza ne aduce pe toți la realitate. Chiar si pe președintele SUA.
Statul Michigan elimina taxele pe proprietate.

Propunerea a fost făcuta tot in acest an (anul in care structurile statului social se prăbușesc tot mai repede). Masuri similare sunt discutate in Texas si Florida.
Explicația e simpla: daca statul deja mi-a taxat o data banii, nu mai are nici un drept sa-mi taxeze proprietatea cumpărata cu banii respectivi. Este dubla taxare si încurajează oamenii sa cheltuiască banii pe prostii, in loc sa-i investească.
S-a dat startul la paradisuri fiscale!

Săptămâna trecuta am scris despre bugetul Marii Britanii pe 2012 si despre declarația ministrului de Finanțe britanic, George Osborne, ca va transforma tara in “cel mai bun loc pentru afaceri de pe planeta” (vezi Marea Britanie: ținem cu patronii, nu cu cerșetorii!). Marea Britanie nu doar ca taie taxele, ci schimba si legislația muncii, in favoarea patronilor si in defavoarea angajaților.
Alte tari europene au luat-o chiar înaintea englezilor, cu reformele capitaliste: Polonia, Bulgaria, Letonia, Georgia. Statul social este lovit peste tot si din toate părțile. De ce? pentru ca e prea prost ca sa supraviețuiască! In ultimii 20 de ani, sărăntocii au condus ei economia, cu pretențiile lor imbecile pentru salarii tot mai mari si programe de lucru tot mai mici: acum a venit vremea sa simtă biciul! E vremea capitalismului sălbatic, a libertății individuale si a întreprinzătorilor curajoși. Tot mai puține sunt tarile care se leagănă in vise socialiste.
Printre ele, desigur, România.
România, proasta clasei!

SUA s-a speriat ca lua 35% din banii firmelor. Romania ia cam 70% si nu se sperie.
I-am spus ieri unui amic deputat (cu care am fost chiar asociat intr-o vreme, deci știe cat de cat ce-i aia sector privat): uite mă, americanii scad taxele, englezii scad taxele, germanii deja le-au scăzut, voi ce faceți? Pai alea sunt tari mari, zice. România nu-si permite sa scadă taxele, ca n-are de unde. Tari mari, ai? Dar de Bulgaria, de Georgia, ce zici? Alea sunt tari mici, strâmba din nas amicul, la ele e simplu sa facă reforma. Noi avem un sector de stat foarte serios, foarte amplu. Nu zău? Unele tari sunt prea mari, altele sunt prea mici; deci România e caz special? E scutita de reforma, ca o doare degetul mic? Si-atunci ce-aveți de gând sa faceți? Pai deocamdată așteptam, zice amicul: poate da Dumnezeu si se termina criza asta de la sine…poate ies ăștia mari si ne scot si pe noi…dar nu stăm nici noi, n-avea grija, uite, facem investiții de stat. Care investiții, bre? Cum care, n-ai auzit? săli de sport, patinoare, bazine de înot…dam de lucru la oameni si au si ăștia mici, tânăra generație, unde sa se dezvolte. Aaaaa…voi scoateți tara din criza, ușurând-o de bani? Ca un balon: daca e ușor, se ridica deasupra crizei! Hahaha…asta da, terapie de soc: de șoc electric! La care amicul meu s-a supărat si m-a făcut pesimist si negativist.
Si are dreptate; sunt si pesimist, si negativist. Dar nu in legătura cu criza. Ci doar cu România. Pentru ca tarile au intrat împreuna in criza: dar de ieșit, nu vor ieși deloc împreună! E tot mai clar ca unele tari folosesc criza in avantajul lor, ca atrag firmele si capitalul către ele, in timp ce altele stau ca vacile si se mira de ce vad. E tot mai clar ca unii politicieni sunt isteți si adaptabili, in timp ce alții sunt prosti grămadă.
Criza actuala este un adevărat război economic, iar războiul este pentru popoare testul suprem. Românii au picat acest test. Ce se va întâmpla cu ei?
Ce se întâmplă întotdeauna cu învinșii.
http://capitalismpepaine.wordpress.com/

O revolutie financiara

Tarile BRICS pregatesc o revolutie financiara

autor: FrontPress 30.03.2012
Rusia şi partenerii ei din cadrul BRICS – Brazilia, India, China şi Africa de Sud – doresc să modifice regulile jocului în FMI, Banca Mondială şi în comerţul mondial în general. Această poziţie este oglindită în Declaraţia de la Delhi adoptată joi la summit-ul din capitala Indiei.
Liderii a cinci state sunt nemulţumiţi de ritmul lent al reformării cotelor în FMI. Ei cer ca deja anul acesta să se ofere BRICS mai multe voturi în acest fond. În Declaraţia de la Delhi se menţionează că solvabilitatea FMI depinde de faptul dacă tuturor membrilor li se vor oferi drepturi egale. Potrivit expertului Maxim Braterski, ţările BRICS nu intenţionează să se resemneze cu faptul că Occidentul ignoră înţelegerile referitoare la reîmpărţirea voturilor în folosul ţărilor cu pieţe care se dezvoltă rapid. Totodată, cota lor în economia mondială creşte rapid şi constant.
„Problema nu a apărut azi sau ieri. Cu 2-3 ani în urmă, ţările BRICS au ridicat în cadrul G20, problema referitoare la aceea că în sistemul de conducere al FMI economiile lor nu sunt reprezentate proporţional cu ponderea lor. Poziţia în folosul reîmpărţirii cotelor a fost destul de coordonată şi puternică, a început mişcarea care a adăugat câteva voturi şi acţiuni în plus Chinei şi Indiei. Rusia nu a avut de câştigat absolut nimic. Acest proces într-adevăr decurge lent. Probabil că este just faptul că ţările BRICS doresc să obţină o reîmpărţire mai fermă a cotelor”.
Liderii BRICS sunt neliniştiţi şi de ritmul lent al reformării Băcii mondiale. Ei au îndemnat la evoluţia ei – de la un institut de mediere între Nordul bogat şi Sudul sărac – la un mecanism care stimulează parteneriatul echitabil. Acest lucru va permite să se rezolve mai eficient problemele dezvoltării globale, de asemenea să se depăşească împărţirea membrilor Băncii mondiale în donatori şi beneficiari.
Summit-ul de la Delhi a acuzat ţările bogate că tocmai politica lor a destabilizat economia mondială şi a provocat criza financiară globală. Între altele, liderii BRICS au relevat că politica monetară a SUA oferă avantaje unilaterale Occidentului bogat şi pune obstacole în calea dezvoltării restului lumii. Pe acest fundal, BRICS a făcut un pas serios către sistemul valutar multipolar. Bneşeconombanc din Rusia şi instituţiile analoge din alte ţări ale BRICS au semnat un acord de creditare reciprocă în valutele naţionale. Acest lucru va reduce cota dolarului în decontările reciproce, va reduce riscurile în cazul unor fluctuaţii bruşte ale cursului valutar şi aruncării de dolari în numerar pe pieţele financiare mondiale.
Cooperarea financiară a BRICS pe această bază va oferi posibilitatea creării unei Bănci a Dezvoltării. Declaraţia de la Delhi oglindeşte această poziţie a BRICS. Totodată, accesul la bancă va fi deschis şi ţărilor sărace, ceea ce le va ajuta să amelioreze infrastructura, să rezolve problema alimentelor şi a înapoierii tehnologice. De pe Radio Vocea Rusiei

joi, 29 martie 2012

Romania pe locul 2

Romania pe locul 2, in previziunile Eurostat de imbatranire a populatiei

autor: FrontPress 29.03.2012
Până în anul 2060, România va ajunge pe locul 2 în topul ţărilor cu populaţia cea mai îmbătrânită, conform celor mai recente statistici de la Eurostat, agenţia de statistică a Uniunii Europene. Procentul populaţiei cu vârste de 65 de ani şi peste, va fi de 64,77%, în anul 2060, conform predicţiilor agenţiei. Pe primul loc se află Letonia, cu 68%, iar pe locul trei Polonia, urmată de Slovacia şi Bulgaria.
Românii, emigranţi de meserie
Fiecare ţară a trebuit să sacrifice ceva odată cu adoptarea diverselor măsuri de austeritate. Rata şomajului este una dintre ele. Conform Institutului Naţional de Statistică (INS) aceasta a fost în creştere în ultimul semestru din 2011, ajungând la 7,7%, faţă de trimestrul anterior, dar şi faţă de aceeaşi perioadă a anului 2010, iar rata de ocupare a forţei de muncă a fost de 57,9%.
INS mai precizează că rata de ocupare a tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani a fost de 23,1 la sută.
În acest context, mulţi români se văd forţaţi să plece în străinătate pentru că şi-au pierdut locurile de muncă sau li s-au diminuat semnificativ veniturile. Şansele reale de supravieţuire a crizei sunt doar în străinatate, România fiind considerată „săracă, mizeră, coruptă, prost condusă şi lipsită de oportunităţi”, se arată în studiul „Impactul crizei economice asupra migraţiei forţei de muncă româneşti”.
În 2010 numărul emigranţilor români era de 2,769 milioane, reprezentând 13,1% din totalul populaţiei. Potrivit datelor Băncii Mondiale, cei mai mulţi români au emigat către Italia, Spania, Ungaria, Israel, SUA, Germania, Canada, Austria, Franţa şi Marea Britanie.
Avantajele economice ale emigraţiei sunt incontestabile. Românii care lucrează în străinătate au trimis, în perioada 2005-2010, 38,819 miliarde de dolari în ţară. Suma trimisă în ţară în 2009 a reprezentat 4,4% din PIB. Banii trimişi au fost în multe cazuri unica sursă de venit pentru alte câteva milioane de români cărora le-au ameliorat standardul de viaţă, au creat locuri de muncă şi au stimulat consumul. Dacă nu ar fi intervenit această mişcare de amploare incredibilă, România s-ar fi confruntat cu o criză economică şi socială de proporţii mult mai mari decât cea actuală.
Însă implicaţiile demografice sunt negative. Statistic vorbind, euronavetiştii, cum sunt numite persoanele care muncesc în străinătate, dar revin periodic în ţară, sunt tineri: aproximativ 40% plecaţi în perioada 1996-2006 şi 50% plecaţi în anii de exod masiv 2002-2006. Proporţia celor necăsătoriţi este de 82% în rândul celor cu vârste cuprinse între 15-24 de ani şi de 23%, în rândul celor cu vârste cuprinse între 25-39 de ani, conform datelor Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă (ANOFM).
Plecând în străinătate, mulţi dintre ei işi amână căsătoria şi, implicit, aducerea pe lume a copiilor. Pericolul cel mai mare este acela că după ce ajung în străinătate, o parte dintre cei plecaţi nu vor să se mai întoarcă, făcând tot posibilul să-şi regularizeze şederea şi sa-şi obţină documente de şedere nelimitată.
La 100 de sarcini, 32 de românce avortează
Conform datelor ultimului recensământ, în ultimele două decenii, România a pierdut, numeric, patru milioane de locuitori, iar populaţia a îmbătrânit vizibil. Aproximativ 8 milioane de copii, doar conform statisticilor oficiale, au căzut victime avorturilor din 1990. Scăderea natalităţii, identificată ca factorul principal al crizei demografice, va continua să cauzeze adâncirea dezechilibrului ecomomico-social dacă nu va fi stăvilită, în primul rând prin restricţionarea sau oprirea avorturilor.
Dacă legislaţia privind avorturile nu va fi schimabtă, în viitor, România va depinde în mare parte de imigraţie, pentru a putea exista în continuare. „Pentru România, dacă statisticile sunt corecte, cel mai mare risc este incapacitatea reproducţiei biologice simple (la paritate, 1 la 1), ceea ce înseamnă pericolul ca peste un secol ţara să nu mai fie populată de români”, a declarat generalul Rogojan pentru Ziarul Financiar.
Numărul întreruperilor de sarcină care au avut loc între 1958 şi 2008 este mai mare decât populaţia actuală a României, mai exact 22.178.906 de avorturi. În 2008, populaţia României era de 21.504.442 de locuitori. Datele aparţin Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare din Ministerul Sănătăţii.
Chiar dacă după 1990, avortul este în scădere continuă, anul 2010 înregistrând cel mai mic procentaj din ultimii 10 ani, România rămâne în topul ţărilor din UE, cu 32 de avorturi la 100 de sarcini. De pe Semnele Timpului

Colonialism economic

COLONIALISM ECONOMIC: Privatizari pe banda rulanta in sectoare STRATEGICE!

autor: FrontPress 29.03.2012
Odată cu finalizarea vânzării unui pachet de 15% din acţiunile Transelectrica, transportatorul naţional de energie electrică, statul anunţă calendarul pentru cedarea altor participaţii, primele pe listă fiind Oltchim şi Transgaz. La “încălzire” sunt Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica şi Electrica.
“Deşi este o vânzare destul de mică, pachetul Transelectrica este cel care va de ritmul şi pentru celelalte vânzări”, a spus Florin Vlădan, şeful Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (OPSPI), instituţie subordonată Ministerului Economiei, care coordonează procesul de privatizare a celor mai importante companii de stat.
Astfel, următoarea pe listă va fi licitaţia pentru vânzarea combinatului chimic Oltchim Râmnicu Vâlcea, care ar urma să aibă la loc la finalul lunii mai, primirea ofertelor fiind programată pentru data de 17 aprilie.
“Privatizarea Oltchim va fi una grea pentru că firma înregistrează pierderi. Termenul pentru depunerea ofertelor va fi 17 aprilie, iar desfăşurarea licitaţiei va avea loc pe data de 31 mai”, a mai precizat şeful OPSPI. El a mai spus că până în prezent OPSPI a semnat acorduri de confidenţialitate cu câţiva investitori interesaţi de privatizarea combinatului, fără să ofere detalii. Ministerul Economiei intenţionează să vândă întregul pachet de acţiuni deţinut la Oltchim, de 54,8% din capital, termenul impus de Fondul Monetar Internaţional pentru finalizarea procedurii fiind sfârşitul lunii aprilie.
Potrivit unui document oficial obţinut de Mediafax, redactat la jumătatea lunii martie, patru companii din România, Rusia, Emiratele Arabe Unite şi Germania şi-au exprimat interesul pentru Oltchim. Acţiunile Oltchim vor fi vândute într-un proces în care singurul criteriu de departajare a ofertelor depuse va fi preţul, iar statul se va baza în negocieri pe evaluări care relevă că valoarea de piaţă a companiei poate ajunge şi la aproape 300 de milioane de euro, dacă Oltchim beneficiază şi de serviciile rafinăriei Arpechim, principalul furnizor de materii prime, aflată în prezent în proprietatea Petrom.
Următoarea pe listă va fi vânzarea unui pachet de 15% din acţiunile Transgaz, compania naţională de transport a gazelor naturale. “Am selectat intermediarul şi cred că în iunie va începe perioada de subscriere”, a mai precizat Vlădan.
În afară de Oltchim şi Transgaz, Ministerul Economiei a mai anunţat că vrea să scoată la vânzare pachete minoritare din Romgaz, Hidroelectrica şi Nuclearelectrica, companii care sunt considerate singurele “perle” pe care le mai controlează statul.
“La Hidroelectrica, acum se analizează ofertele depuse de intermediari. Pentru Nuclearelectrica se definitivează caietul de sarcini, urmând ca în 10 zile să se lanseze anunţul pentru atragerea intermediarilor. Sunt în curs de pregătire pentru privatizare Electrica Furnizare, Electrica Serv, Electrica Distribuţie Transilvania Sud, Transilvania Nord şi Muntenia Nord. În cazul ultimelor companii va avea loc vânzarea pe bursă a unor pachete de 15%”, a mai precizat Vlădan. Potrivit unor surse citate de Mediafax, filialele de distribuţie ale Electrica ar urma să fie listate pe bursă în a doua parte a anului.
Dincolo de vânzarea de pachete minoritare sau majoritare, statul intenţionează să-i atragă pe investitori şi într-o serie de parteneriate public private pentru o serie de proiecte majore, aşa cum sunt reactoarele 3 şi 4 ale centralei nucleare de la Cernavodă sau hidrocentrala Tarniţa Lăpuşteşti. Deşi proiectele menţionate sunt practic blocate în acest moment, Vlădan spune că la mijlocul acestei luni două companii au depus oferte pentru o investiţie de 900 de milioane de euro pentru un grup nou de 500 MW la Complexul Energetic Rovinari.
Cele două companii sunt Marubeni Corporation din Japonia şi China Huadian Engineering. Un proiect cu dimensiuni similare, care presupune investiţii de 800 de milioane de euro, are în derulare şi Complexul Energetic Craiova, care aşteaptă la rândul său investitori. De Roxana Petrescu – Ziarul Financiar

marți, 27 martie 2012

Protestez impotriva inchiderii abuzive a postului OTV incepand de maine

Maine va veni randul si celorlalte  posturi de televiziune, care se uita acum pasive.
Sa condamnam acest abuz, chiar daca unii considera ca nu este un post "intelectual".
Renumitul filozof Liiceanu(unde s-a ascuns iar), a spus la revolutie ca avem voie sa huiduim ! Huiduim, HUO, HUO si ce se intampla? 
Chiar el filozoful-lichea, nu vine sa apere  OTV-UL, cu toate ca este de datoria lui.
P.S. Nu sunt fan OTV, ma uit rar, dar din  principiu si din  punct de vedere moral nu trebuie sa ingaduim asa ceva. Este o nedreptate strigatoare la cer !
Avem dreptul constitutional la libera exprimare !
 

MAI emo ca oricand

autor: FrontPress 27.03.2012
Ministrul de Interne, Gabriel Berca, a făcut o declarație șocantă în cadrul unei emisiuni televizate: aproximativ 50 de angajați ai Ministerului Administrației și Internelor au devenit fani ai curentului emo și nu mai pot fi controlați atunci când au asupra lor pistoale, lame de ras, bastoane, gaze lacrimogene ori unghiere. Aceste dezvăluiri sunt rezultatul anchetelor privind ultimul scandal din Poliția Română, cazul Gheorghe Vlădan. Fiind un fan al trupei Tokio Hotel, Vlădan s-a răzbunat, cu arma din dotare, pe soția lui, care asculta Radio Zu în frizeria unde lucra.
Dar cazurile de emoism polițienesc nu se opresc aici. Mai mulți cetățeni au fost martorii unor scene incredibile, reprezentanți ai forțelor de ordine fiind surprinși în timp ce se închideau în mașinile de serviciu și plângeau cu cașchetele pe față până adormeau. Și polițiștii comunitari au împrumutat trendul, fiind mereu văzuți la colțurile blocului, în umbră, nefăcând nimic.
Jandarmii, de asemenea, au început să se afilieze acestei mentalități, cel mai recent caz, Jandarmi vs Fanii U. Craiova, fiind discutat și la UEFA. Însuși Michel Platini, președintele UEFA, a declarat, privind imaginile de la protestul din București, că suporterii au fost prea virulenți și au rănit integritatea unor mimoze cu apărătoare și bastoane. O țară întreagă a văzut cum au răspuns jandarmii la injuriile adresate de fanii Științei: i-au tras de păr, le-au jignit ținutele și au râs de tunsorile lor. Singurul impresionat de reacția forțelor de ordine a fost Cătălin Botezatu, care se gândește, serios, la o colaborare cu jandarmii pentru o defilare Emo Style.
Până la anihilarea noului curent polițienesc și revenirea la vechiul trend meltenesc, ministrul Gabriel Berca are câteva sfaturi pentru cetățeni:
– nu vă apropiați de polițiștii cu bretonul mai mare de 4 cm, întins cu placa peste unul ori ambii ochi. În acest caz Justiția este chiar oarbă;
– să vă uitați mereu la picioarele polițiștilor. Dacă poartă teniși roz cu negru și stau cu vârfurile apropiate, ocoliți cartierul;
– nu comentați vestimentația polițiștilor emo. Nu faceți aprecieri despre curelele cu ținte, craniile roz desenate pe bastoane, tricourile negre ori pantalonii mulați pe trupșor;
– să nu râdeți niciodată de gabaritul unui polițist. Îl puteți distruge emoțional și vă poate zgâria;
– când protestați, încercați să aveți o exprimare cât mai delicată și nu jigniți pe nimeni. De exemplu: „Băsescu, ești un inadecvat!”, „Poliția Română este se poate și mai bine!” sau „Plângeți pe umărul nostru!”;
– și cel mai important: nu întrerupeți niciodată un polițist emo în misiune cu lama de ras. De George Bonea – Academia Catavencu

luni, 26 martie 2012

Decat sa le ducem grija mai bine sa le ducem dorul(bogatiilor tarii)

S-a mai dat pe degeaba inca o bogatie a tarii, cuprul.  Sanchi ! 200 mil euro pentru prosti si poate inca de 5 ori pe atat pentru desteptul Romaniei si haita lui. Dar vorba aceea pe care nu am mai auzit-o dupa revolutie referitoare la bani. "Decat sa  le duci grija mai bine sa le duci dorul". Acum nu se mai spune ca, povestea banilor este pe muchie de cutit si inseamna supravietuirea, este chestie de viata si de moarte.
Dar la asta s-a gandit piratul nostru. De ce sa  fim atat de implicati  ? Sa  aiba el obligatia sa  duca grija cuprului, mai bine noi  cei condusi sa ii ducem dorul caci, asa se va intampla cat de curind. Pe langa petrol, gaze, electricitate, sa mai ducem si aceasta povara cuprul, Rosia Montana?Nu e mai bine asa fara nimic? Ati vazut ca in campania electorala spunea cum ca Gioana  vrea sa dea sarea, posta? Stia el ce stia !!! Voia sa le ia tot el, de ce sa le ia altul mai prostanac?
Dar daca ne gandim bine este o  problema de demnitate aici la piratul nostru. Cum adica ? Dictatorii Africii Negre, mancatorii de copii, care aveau in permanenta un copil in frigider, au adunat  averi fabuloase, constind in miliarde de dolari,  infometand un  intreg continent exportand banane si nuci de cocos si  piratul nostru cu o tara asa de bogata cu averea la indemana lui, sa nu aiba macar pe jumatate din  averea dictatorilor africani.  Ca pana acolo vom ajunge si noi sa ne manance ganganiile in drum.  Dar acolo tot era bine ca, nu venea iarna cu intretinerea  si celelalte neajunsuri legate de mancare caci, suntem mancaciosi si ne place carnea. Decat romanii sa aiba nevoie de incalzire nu este mai bine la 2 m sub pamant fara nici o grija? Africanii mancau  furnici, viermi si tot felul de insecte pe bat si scapau mai usor cu grija mancarii lor.
Dragii mei alta scapare nu este. Dupa o revolutie adevarata facuta ca la carte  si o mana de fier conducatoare trebuiesc nationalizate toate bogatiile noastre si anularea datoriilor externe pe care nu le-am facut noi. Procese internationale peste procese. Vedeti ca grecii nu au dat nici macar o insula  si vor sa dea  FMI, UE, BM si pe toti in judecata. Asta inseamna demnitatea unui popor.
Ce se tot discuta despre ce esalonari ca sa ne prosteasca, sa ne dea de vorba ca si cu parlamentarul mafiot, ni se da de  vorba  in timp ce ei fura tot.
Ne-au dus cu zaharelul si nu am apucat sa cerem alegeri anticipate cu forta. Acum vine PASTELE,  apoi vara cu vacantele ei,si la toamna o campanie electorala ca intre hoti. Isi vor arunca furaciunile in  fata la tv. si noi vom fi  satisfacuti ca, "uite mai cele-a zis-o" si vom ramane cu zisul. Asa ne trebuie, caci se vede clar ca romanul nu este in stare sa treaca la actiune, trebuie stimulat.CURAJ !!!

Primele lupte cu bolsevicii

Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii (1917 – 1918)

Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului. Dacă nu chiar primul.
S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin. Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare. Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român. Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.
Cum am salvat aliaţii în 1916
România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.
România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.
Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.
Marile victorii şi marile decepţii din 1917
În urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Redau aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1916 faţă de 1917, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului“, dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) faţă de 24 (1917); puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori; căşti, la început deloc, venind mai târziu faţă de toţi soldaţii dotaţi; măşti de gaze, deloc faţă de toţi militarii.
Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale se precipită. În martie 1917 izbucneşte revoluţia în Rusia, care îl alungă pe ţar. Conducătorul ţării devine Kerenski, care continuă războiul. Dar societatea şi armata rusă sunt sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice se înteţesc la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul este devastator. Soldaţii refuză să mai lupte, să respecte ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluţionare, îşi aleg proprii lideri, îşi degradează ofiţerii şi generalii smulgându-le însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă. Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţea soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general, şi nimeni nu putea face nimic, nici chiar respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum a fost ales, aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie se va accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.
Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face, dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai greu, soldaţii refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.
Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei care la început merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.
Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.
Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă“. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.
Luptele cu bolşevicii în Moldova (1917 – 1918)
În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.
Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.
Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaciov, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii” provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.
La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători“. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.
Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.
Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbaciov şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de Kirilenko. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.
În drumul său Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.
Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaciov la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.
Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaciov şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbaciov. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.
A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.
Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi unităţi sau soldaţi ruşi care corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică“. Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!
Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. În această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.

Bătălia pentru Galaţi

După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.
La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaciov de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.
În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galaţi, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000 – 6 000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare şi primeşte două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină ca şi ajutor. Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel se întâmplă şi cu divizia 40 rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta porneşte spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.
Descrierile luptelor pentru Galaţi le citez de pe blogul Din şi despre Galaţi…

“Oraşul se pregăteşte de apărare

La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, primeşte ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fîntînele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Malina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor este zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. În zilele de 20 şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a 4-a române. Comandorul Rizea împrăştie puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt păstrate pe Dealul Tiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se afla şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lîngă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi (Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Tiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior. Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de două zile, sub bombele ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest de Fileşti înaintează Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, înaintează grosul Diviziei a 9-a. În acelaşi timp, puternice patrule ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa, surprind avanposturile româneşti de pe Tiglina, şi capturează un ofiţer şi 14 soldaţi. Comandantul oraşului cere ajutoare de la brigadă. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se întăreşte detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă reuşeşte să-i impiedice pe ruşi să înarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele române de la Tiglina. Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Românii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii işi fac loc şi ajung la Movileni, aşezîndu-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, se prezintă la Galaţi şi cer să li se permită trecerea prin oraş, pînă la ora 3 după-amiază. Daca nu, vor bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. La ora 3:00 Armata rusă începe bombardamentul: nouă baterii de la Movileni trag asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru ceasuri. Artileriştii ruşi trag însă foarte prost şi pricinuiesc pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre ripostează, trăgînd asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul se încheie.

Oraşul, atacat din toate părţile

În noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost violente încăierări. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi pregătesc un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă cu putere şi ocupă strîmtoarea dintre Malina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, se concentrează în spatele detaşamentului român de la Tiglina. Îl atacă brusc şi prin surprindere capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Tiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele vin acum şi dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate. Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lîngă Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă înaintează, precedata de patrule de cavalerie, şi pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de infanterişti înarmaţi din Divizia a 10-a. Rînd pe rînd, ei dezarmează posturile noastre de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă Dunărea şi trage asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. În acelaşi timp, tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş.

Atacul român la baionetă îi îngrozeşte pe ruşi

Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului este mai mult decît dramatică. Ele sunt acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. În oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vre-o trupă română. Orice măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între soldaţi. În acest moment, armata româna are o tresărire extraordinară de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti se iau două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care sosesc în fugă. Infanteriştii români atacă cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de la est, îl pune pe fugă şi-l urmăreşte pînă trece Prutul. Lucrurile iau o întorsătură incredibilă şi pe dealul Tiglinei. Mîna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stînga de bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii reuşesc să-l respingă pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Malina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria româna îi sustine. Vedetele marinei reuşesc să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele bombardează din flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea noastră. Şi atunci, armata română face ceea ce a făcut dintotdeauna: atacul la baionetă. În frunte cu comandanţii lor, soldaţii români trec la un atac violent la baionetă, recuceresc dealul Tiglina, îi eliberează pe camarazii lor capturaţi şi-i pun pe fuga pe ruşi. Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi încep sa se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barbosi, şi podul de peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldaţi ruşi strînşi acolo. Furia cu care românii, semnificativ mai puţin numeroşi, contraatacă, îi îngrozeşte pe ruşi, care iau o hotărîre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea încep să treaca podul şi linia frontului şi se predau germanilor. A fost un deznodămînt total neaşteptat şi absolut unic în istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia.

Capitularea

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei, împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni şi caii şi căruţele lor. După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi aviatice în acelaşi timp. Conform istoricului Constantin Kiriţescu, lupta de la Galaţi a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfăşurate pe teritoriul României. În semn de omagiu, autorităţile dintre cele două războaie mondiale, au instalat o placă memorială de cinstire a gloriei soldaţilor care au apărat Galaţiul în acele zile. Aceasta se află pe locul unde astăzi se găseşte magazinul Stirex, din Mazepa. În 1945-1946, în încercarea de a şterge ruşinea de pe obraz, ruşii au dat ordin ca această placă memorială sa fie demolată, iar in istorie, generaţii întregi de gălăţeni habar nu au avut despre acest episod cutremurător din istoria Galaţiului şi a poporului român.”

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.
Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.
Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.
Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.
Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.
Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.
Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.
Sursa: istorie