luni, 30 aprilie 2012

Un banc.....

Trei nebuni faceau galagie intr-un avion. Pilotul ii spune copilotului: -Du-te sa vezi ce e cu ei. Copilotul vorbeste cu nebunii si se intoarce in carlinga. Pilotul il intreaba: -Ce ai facut de i-ai linistit? -Ne-am jucat de-a scoala si i-am trimis sa-si faca temele. Dupa cinci minute, nebunii incep din nou sa faca galagie si pilotul ii spune copilotului: -Du-te sa vezi ce mai vor de data asta. Copilotul se duce la ei si cand se intoarce pilotul il intreaba: -Ce ai facut? -Le-am corectat temele si deoarece le facusera bine, le-am deschis usa si au iesit toti in pauza..

Controverse

Controverse legate de estetica si simbolistica statuii Imparatului Traian din Bucuresti

autor: FrontPress 30.04.2012

Primarul General, Sorin Oprescu, a participat, duminică, la dezvelirea statuii împăratului Traian a sculptorului Vasile Gorduz, amplasată de municipalitate pe treptele exterioare ale Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).
Realizarea statuii împaratului Traian s-a încheiat la iniţiativa Primăriei Capitalei şi la recomandarea academicianului Răzvan Theodorescu, iar amplasarea acesteia pe Calea Victoriei face parte dintr-o operaţiune amplă de amenajare a spaţiilor publice, din cadrul programului “Calea Victoriei-traseu cultural”, informează municipalitatea.
Primarul general a arătat că prezentarea simbolică a împăratului Traian, cu elementele artistice elocvente ale simbolurilor dacice, pe care maestrul Vasile Gorduz a realizat-o, este o împlinire a proiectului pe care l-a început în urmă cu doi ani, pornind de la Piaţa Roma. Edilul şef a adăugat că alte elemente de design urban şi monumental vor împodobi în următoarea perioadă zona Centrului istoric.
La rândul său, academicianul Răzvan Theodorescu a arătat importanţa simbolisticii monumentului împăratului Traian, care realizează “întâlnirea între latinitate şi creştinism, cei doi piloni ai poporului român”. “Vom avea, de-acum, pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, un simbol al naţiunii noastre. Metafora aceasta îl reprezintă pe cel mai longeviv împărat roman, pe cel mai iubit împărat roman, pe Optimus Princeps, care înseamnă «fruntaşul cel mai bun»”, a declarat Răzvan Theodorescu.
Ce face Muzeul Naţional de Istorie cu “cadoul” Primăriei
Statuia “Traian” a sculptorului Vasile Gorduz, amplasată de Primăria Capitalei pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, e subiectul unei dispute între cele două instituţii, directorul muzeului, Ernest Oberländer Târnoveanu, declarând, în 11 aprilie, că lucrarea “nu va sta multă vreme” acolo.
Deşi a fost montată pe treptele muzeului încă din noiembrie anul trecut, statuia a fost acoperită cu folie şi nu a fost vernisată până duminică.
Directorul MNIR, Ernest Oberländer Târnoveanu, afirma că este “un cadou” de la Primărie, care “nu va sta multă vreme”, fără a preciza însă ce intenţionează să facă în acest sens. El preciza, însă, că statuia a fost instalată legal în faţa muzeului, cu toate avizele necesare, inclusiv al Comisiei Monumentelor de For Public a Ministerului Culturii.
Pe de altă parte, directorul MNIR aprecia că “sculptura este controversată”. “Unii o consideră monstruoasă, alţii, ridicolă”, spunea Târnoveanu, adăugând că “este foarte greu să îi aduci pe toţi la un numitor comun când vine vorba de arta contemporană”. El afirma că statuia – realizată de sculptorul Vasile Gorduz – îl reprezintă pe împăratul Traian cu o lupoaică, ce face trimitere şi la stindardul dacic, reprezentând mitul genezei daco-romane a poporului român.
Mihai Oroveanu: “Cred că oamenii ăştia l-ar refuza şi pe Brâncuşi”
La rândul său, Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC) şi preşedintele Comisiei Monumentelor de For Public, declara, precizând că îşi exprimă părerea personală, că statuia lui Vasile Gorduz “este o lucrare foarte frumoasă şi stă acolo foarte bine”.
Oroveanu asusţinea că statuia de la MNIR face parte dintr-un tiraj de trei lucrări realizate de artist, din care un exemplar se află la Sevilla, iar celălalt la Roma, în faţa Accademia di Romania. “Mi se pare un lucru pozitiv că se găseşte una şi la Bucureşti”, declara Oroveanu, confirmând la rândul său că a auzit “oameni care s-au manifestat împotriva ei”. “Este o lucrare foarte modernă, a unuia dintre cei mai buni sculptori ai noştri, de un profesionalism impecabil. (…) Cred că oamenii ăştia l-ar refuza şi pe Brâncuşi în zilele noastre”, sublinia Oroveanu, apreciind că în România nu există, în general, un exerciţiu în a aprecia sculptura de calitate, dovadă stând mai multe lucrări din spaţiul public.
Vasile Gorduz (1931 – 2008) a fost un cunoscut sculptor român şi profesor universitar la catedra de sculptură a Universitaţii Naţionale de Arte din Bucureşti.
Monumentul lui Gorduz cântăreşte 500 de kilograme
Monumentul lui Gorduz are o înălţime de 2,15 metri, transpus în material definitiv bronz, îl reprezintă pe împaratul Traian, simbol al latinităţii poporului român, în postura impunătoare, stând în picioare şi ţinând în braţe Lupoaica Romei – element reprezentativ. Masa totală a lucrării e de aproximativ 500 de kilograme. Costul lucrarii a fost de 200.000 de lei (TVA inclus).
Artistul plastic Vasile Gorduz (1931-2008) a fost absolvent al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Statuia lui Traian, amplasată pe malul Guadalquivirului, la Sevillia şi cea a lui Eminescu, amplasată într-o piaţă din Montreal, sunt lucrări ale lui Gorduz. De pe Gandul

«

duminică, 29 aprilie 2012

Poezie

Poésie d'Orfeenix


Un soir de sang, le jour s' épanche,
Feu crépuscule, nuit dorée,
Blafarde lune, oeil abhorré,
Feras tu rougir ma nuit blanche?

Le temps s'écoule en perfusion,
Imagerie interstellaire,
Ombre et lumière gémellaires,
Bercez moi de vos illusions.

Entre lave et gelée, quel choix!
Ma délictueuse Psyché,
Idolâtre de Manichée
Ce sombre dilemne t' échoit,

Plus blanche et pure que rosée,
De l' aube au soir toujours en friches,
Jamais la ténèbre ne triche
Une fois l' aurore arrosée.

Quand le couchant mon ciel irise,
Le noir, le blanc entrent en guerre,
Je refuse l' instinct grégaire,
Accordez vous, car je suis grise.



Orfeenix

                                                                http://galaterato.blogspot.de/

Adio libertate ?

Adio libertate? CISPA, ACTA Made in USA

autor: FrontPress 29.04.2012
Proiectul Legii de Colaborare si Protectie in domeniul Cyber-Securitatii (CISPA) a trecut de Camera Reprezentantilor din Statele Unite. Opozantii proiectului considera ca aceasta lege va impune cenzura Internetul. CISPA a primit 248 de voturi pro si 168 de voturi contra, informeaza Wired.
Printre cei care sustin aceasta lege se numara si mari companii IT, precum Microsoft, Facebook, AT&T, Verizon si Oracle.
Actul normativ le va permite furnizorilor de Internet sa ofere informatii legate de abonatii lor celor de la Departamentul de Securitate Interna si Agentia Nationala de Securitate, in cazul in care sunt identificate amenintari in securitatea spatiului cibernetic.
Acestia nu vor mai ascunde identitatea clientilor, atunci cand sunt identificate unele amenintari, care includ virusi sau site-uri de phishing, si nu vor mai avea nevoie de hotarari judecatoresti pentru a oferi acest date autoritatilor americane. De asemenea, furnizorii de servicii de internet vor putea face in mod liber intre ei schimb de informatii.
Criticii acestui proiect sustin ca legislatia americana actuala este atat de vaga, incat aproape orice activitate pe internet ar putea fi monitorizata sau cenzurata in numele cyber-securitatii.
Daca legea va trece si de Senat, Casa Alba va decide daca o va aproba sau o va respinge.
Un alt proiect controversat este si Acordul comercial de combatere a contrafacerii (Anti-Counterfeiting Trade Agreement, ACTA), a carui ratificare a fost suspendata, in februarie, de catre Uniunea Europeana, fiind trimis Curtii Europene de Justitie.
Negociat intre Uniunea Europeana, SUA, Japonia, Canada, Noua Zeelanda, Australia, Singapore, Coreea de Sud, Maroc, Mexic si Elvetia, ACTA urmareste sa combata contrafacerea in sens larg, de la medicamente la filme sau produse muzicale descarcate ilegal de pe Internet.
Inca de la anuntul din ianuarie privind semnarea sa, ACTA a starnit critici dure si chiar proteste in strada. De Constantin Pescaru – Ziare.com
«

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Violenta.....

O introducere despre violenta :)

Pentru ca sunt acuzata de instigare la violenta si pedepsita am sa scriu cat de curand pe larg despre acest subiect.
Violenta este prezernta in viata noastra mai mult ca oricand, nu numai dupa ce iesim pe strada si in propriile case, suntem, victime ale vecinilor cu violentele lor verbale si fizice. Suntem supusi judecatilor tiganesti.
Toate neamurile care au fost oplosite din mila pe acest teritoriu  ne  fac sa le stim de frica.
Dar nimeni nu vorbeste de  segregarea impotriva noastra a romanilor, care pentru ca ne-am invatat sa tacem suntem socotiti vinovati din start.
Ultimii oameni pe scara sociala si infractori de drept comun,  isi impun punctul de vedere si au credibilitate, noi care suntem  victime ale rasismului suntem acuzati de rasism si  indemn la violenta si suntem pedepsiti  peste tot. 
Organele abilitate sa faca dreptate, dau  crezare  oricarui 
 hot, imoral si  nu ne da dreptul la cuvant, trebuind sa luam act numai  de hotarari, peste  capul nostru fara sa spunem nimic numai pentru vina de a fi  oameni  de pe aceste meleaguri, fara cazier si fara a face neamul nostru de ras. Asta da vina, caci vorba lui N.Steinhard  etnia ciocolatie au in sange scandalul si fara el nu pot trai.

vineri, 27 aprilie 2012

Ce urmeaza ????

Ce se va intampla cu noi acum dupa votul din Parlamentul Romaniei?
Va ceda PRESEDENTIA SI VA RECUNOASTE CA  NU A FACUT CE TREBUIA CI, CEEACE NU TREBUIA?
Se va recunoaste ca s-a gresit si in mod  cinstit sa  lase opozitia sa faca guvernul pana la alegeri chiar anticipate? Dar cand ? Vine vacanta de vara si apoi  in toamna campania electorala.
Se va termina acum chiar de "ieri", bataia de joc  asupra romanilor?
Se vor anula toate aceste hotarari blestemate, care ne-a dus in cea mai neagra saracie poate in cea mai neagra perioada  a Romaniei moderne. Dar parca nu este asa, caci in 1940 a fost cred cea mai neagra perioada.  Insa trare imi e teama ca  cel care  trebuie sa cedeze nu  va avea o fereastra  printre aburii alcoolului si el  nu se va declara invins.
Pana atunci noi suntem cei invinsi si asa cum a promis "ne-a ciuruit".
Acum nu astept deocamdata mai mult decat o reparare urgenta a nedreptratilor facute de guvernele criminale ale PDL. Tara insa in totalitatea ei impreuna cu neamul romanesc, se va redresa mai greu. Dar ce putem face? Doar ca la vot deocamdata, sa nu votam pe cei care ne urasc. Nu trebuie neaparat ca conducatorii sa ne iubeasca daca nu pot, dar macar sa fie impartiali sa  tina cu dreptatea si sa respecte legea si Constitutia.
Acum nu ne ramane decat sa avem rabdare si sa asteptam. Mult a fost putin a ramas. Chiar pana la alegerile din noiembrie.  Numai bine.

joi, 26 aprilie 2012

Intimidare

Noi actiuni de intimidare impotriva nationalistilor germani

autor: FrontPress 26.04.2012
Trei naţionalişti germani, cu vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani, au fost reţinuţi miercuri dimineaţa şi alţi 15 anchetaţi după o amplă acţiune a autorităţilor la care au participat 100 de poliţişti. Toată această mobilizare de forţe a fost îndreptată împotriva unor formaţiuni politice regionale, transmite NBC News.
Raidurile poliţieneşti au avut loc la 20 de adrese din oraşele nordice Radevormwald, Dusseldorf, Wuppertal şi Essen şi au fost îndreptate în special contra activiştilor organizaţiei de tineret “Freundeskreis Rade”, parte a reţelei naţionale a nucleelor Naţionaliştilor Autonomi. Deasemenea a fost percheziţionat şi sediul partidului regional “Pro NRW” din Radevormwald, unul dintre suspecţii interogaţi fiind consilier local din partea acestei formaţiuni.
Poliţiştii au anunţat că cei trei tineri reţinuţi s-ar face vinovaţi de “acţiuni ilegale serioase” iar din casele lor au fost confiscate mai multe obiecte “neo-naziste” şi câteva arme. Sursa: FrontPress.ro

miercuri, 25 aprilie 2012

1 Mai - Ziua muncitorilor din intreaga lume

Foto: Demonstratie de 1 Mai la Mumbai - India.

Se apropie 1 Mai. Si am vzutr pe un  invitat la tv. care se intreba de ce in alte tari se fac pregatiri serioase  pentru demonstratiile  uneori chiar violente,  in vederea zilei de 1 Mai.
 Ziua de 1 Mai a aparut in urma unor demonstratii  inca de la sfarsitul secolului XIX in  America.Mai precis 1 Mai 1886 la Chicago.
Invitatul se intreba de ce la noi  este zi de odihna si nu de munca, deolarece demonstratiile sunt considerate o munca si nu oricare munca, in  timp ce  la noi este considerata zi de odihna, mai ales pentru iesit la iarba verde cu mici si bere.
Poate pentru ca am fost obligati sa mergem  la demonstratiile din  anii 1950-60-70 ?
Si dupa miting ne opream pe bulevard la mici si bere? Bineanteles dupa ce predam materialele propagandistice?
Dar imi aduc aminte de primul meu 1 mai. Eram in anul 1956 si abia veniserm de la Piatra Neamt fiind inscrisa la gradinita grupa mare. Acasa  am fost asteptata de noua mea mama Anisoara, unguroaica din  Ardeal Jud. 3sau 4 scaune?' Dar traitoare de o viata la Ploiesti.
Despre Anisoara o femeie cu nerv la 48 de ani v-am tot povestit. Ei ii datoresc educatia spartana pe care  m-asm bazat toata viata, asa ca dincolo de orice ii multumesc, acolo unde este.
Dar revenind la oile noastre, nu stiu  cum s-a hotarat ca noii copii asa de mici, sa fim dusi la defilare in camioane militare fara copertina. Era o zi cenusie si ploua marunt. In camionul in care am fost urcata eu,  erau copii atita cat sa  ocupam bancile de jur imprejur de pe laturile camionului.  In asa fel incat la o zdruncinatura eu  am ajuns in mijlocul camionului. Prea multe nu imi aduc aminte, doar ca  am coborat intr-un loc aglomerat  purtati din brate in brate de oamenii mari. Mai mult de atat nu stiu  doar ca, megafoanele anuntau realizarile. Dar in mintea mea de copil mi-a placut pentru ca in anul urmator nu s-au luat copii de clasa 1 la manifestatia de 1 Mai si eu eram suparata ca,  nu este posibil ca, copii de gradinita sa mearga si noi elevi de clasa 1, nu.
Asta inseamna indoctrinare.
Dar acum pentru ca la noi in Romania nu este nici un fel de entuziasm pentru pregatirea zilei de 1 mai,  care s-ar datora Sindicatelor sau PSD-ului  este ceva bizar.
Scarba fata de tot ce este organizat, faptului ca nu mai avem muncitori pentru ca s-au desfiintat fabricile sau lenea noastra originala ca  si din origini ancestrale, nu ne lasa sa  folosim acest drept  ca si un protest impotriva bandei de mafioti conducatoare.
Daca nu suntem in stare sa facem un protest, in orice alta zi a anului macar acum de 1 Mai, ar trebui sa ne adunam si sa ne aducem aminte ca suntem si noi oameni, avem si noi dreptul la o viata mai buna, sa nu fim tratati ca niste animale.
Caci cei din celelalte tari ale lumii, au mult mai mult ca noi si totusi profita de aceasta zi pentru a -si ridica glasurile, participand chiar si la lupte de strada, dovedind ca sunt o forta si nu  ca romanii o carpa de calcat in picioare.
De ce ei au demnitate si pentru ca vor sa le fie respectate drepturile se manifesta pana la violenta in ziua de 1 Mai ?

Suporterii banateni

Suporterii banateni resping manipularile politice de culise

autor: FrontPress 25.04.2012
Toată comunitatea polistă asistă neputincioasă de câteva luni la pregătirile sinistre de înmormântare ale echipei fanion a Banatului, sub oblăduirea nepăsătoare a conducerii clubului și a scamatorismului politic atotprezent. Prea mulți vulturi pleșuvi au început să se perinde deasupra muribundei Poli pretinzând că le pasă de soarta echipei, când de fapt singurul lucru de care le pasă sunt punctele politice și propria imagine.
Fiecare om, fie el suporter sau nu, este liber să voteze la alegeri ce partid sau candidat vrea, dar noi, comunitatea polistă, respingem cu fermitate orice încercare de manipulare politică a culorilor alb și violet. Sub masca interesului pentru Poli am auzit zeci de promisiuni, dar nici un lucru concret. Echipa noastră se stinge în timp ce patronatul clubului încearcă să ne înregimenteze politic, după ce a gestionat catastrofal situația de la club. Nu vrem să facem jocul politic al nimănui și nu dorim să ne lăsăm manipulați în nici un fel. Fiecare ajutor va fi binevenit, fiecare faptă concretă (fără specule, promisiuni și vorbe goale de care ne-am săturat de mult) va fi salutată, dar orice încercare de manipulare a noastră va fi sancționată cu fermitate.
Noi reprezentăm o entitate pasională, marcată de un patriotism local activ, în cazul de față transpus în dragostea necondiționată față de Poli Timișoara, proiecția în plan sportiv a spiritului Banatului, și nu permitem nimănui, nici conducerii clubului, nici autorităților actuale sau viitoare, să ne târască într-o mocirlă politică și bălăcăreală care ne-ar dezonora ca oameni și bănățeni.
În concluzie, nu suntem de acord ca Poli să devină monedă de schimb pe piața necurată a politicii de orice fel, folosită pentru șantajarea emoțională a suporterilor. Îi îndemnăm pe toți cei care sunt implicați în deciderea soartei echipei noastre dragi la decență și bun-simț, nedorind să ne transformăm dintr-un simbol într-o marfă politică ieftină și perisabilă.
Obligatoriu înainte !
Asociatia Suporterilor Timisoreni “Druckeria”.
25 Aprilie 2012
 
«

luni, 23 aprilie 2012

2 bancuri.... usoare

Doua bancuri scurte, pentru o zi de luni care e aprope gata.
1.
Un tanar african se inscrie la universitate.
Secretara il intreaba: – Ce ramura va alegeti?
Tanarul african, nemultumit profund: – Dar nu pot sa am si eu o banca
, ca toti ceilalti?
2.
SCARABEU = cetatean ce locuieste la bloc, la scara B

Bravo FRONTULUI NATIONAL din FRANTA






Aseara cand am vazut situatia de la alegerile din Franta si preferata mea MARIANE LE PEN  este pe locul 3 m-a cuprins  vorba poetului"o tristete iremediabila".
Insa vazind efervescenta  publicului la venirea ei spre scena m-am gandit ce va spune?
Spre surprinderea mea a urcat pe scena increzatoare, vesela, optimita, tonifianta mai ales pentru mine. A multumit alegatorilor prin cuvinte simple, pe scurt si  a incheiat intonand cu publicul Marseilleza, imnul Frantei. Asta da atitutine politica. Caci partea plina a paharului este ca obtinut cel mai bun scor al DREPTEI, de pana acum si dovedeste ca  DREAPTA  cuprinde teren in toata EUROPA. Ne-am SATURAT CU TOTII SI NOI ROMANII, DE  TOATE GUNOAIELE CARE STRICA ATMOSFERA INTRE  CETATENI SI SE RASPANDESC PRECUM CANCERUL.
Tot ce este mai mizerabil fizic si moral, este luat drept etalon si oamenii cu bun simt sunt alungati.
Numai lichelele, mincinosii, hotii, criminalii, pedofilii, zoofilii, tiganii,  infractorii de orice fel au drepturi. Sper ca in curand,  cand DREAPTA se va  afirma  mai puternic sa  inceapa deratizarea si in Romania.
Mai ales cand nu va mai fi aceasta MAFIE la putere.  Trebui ca acestei societatii infractionale de la nivelul cel mai de jos pana la varf,  sa-i fie data o riposta ferma dupa care sa nu se mai scoale 1.000 de ani.

LENIN (1870-1924)

LENIN ramane printre cei mai tradusi autori din lume

autor: FrontPress 23.04.2012

Rusa continuă să fie una dintre cele mai traduse limbi din lume datorită în principal “părintelui” revoluţiei bolşevice din 1917, Vladimir Lenin.
Conform  Index Translatonium, o bază de date electronică a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) care conţine nu mai puţin de 500.000 de autori din 148 de ţări, liderul sovietic este în primii cinci scriitori traduşi din lume, alături de William Shakespeare, Agatha Christie şi Stephen King.
Baza de date, care este actualizată regulat încă din 1979, mai include pe locuri fruntaşe autori renumiţi de Sciene Fiction. Deasemenea fostul suveran pontif Papa Ioan Paul al II-lea se află pe locul 22. Sursa: FrontPress.ro

«

duminică, 22 aprilie 2012

Bautura miraculoasa

Este ca o bautura-miracol! Este simplu.

Ai nevoie doar de un cartof, un morcov şi un mar care se combină împreună pentru a face suc!

Se spală cele de mai sus, fară a le curăţa se taie bucăţi se pun în storcătorul de fructe şi imediat beţi suc. Puteti adăuga lamaie pentru gust mai racoritor.
Aceasta bautură-miracol va fi eficientă pentru următoarele maladii:

1. Prevenirea dezvoltării celulelor canceroase - impiedică creşterea celulelor canceroase.

2. Poate vindeca ulcerul,  de asemenea poate preveni afectiunile grave la ficat, rinichi şi pancreas.
3. Consolidare pulmonara, previne atacurile de cord si hipertensiunea arterială.

4. Consolidare a sistemului imunitar

5. Bună pentru vedere: elimină ochii roşii şi obosiţi sau uscaţi

6. Ajutor pentru a elimina durerea cauzată de munca fizică, dureri musculare

7. Detoxifiază, ajută tranzitul intestinal, elimină constipaţia. 
Prin urmare, va face o piele sanatoasă si un aspect mai radiant. Foarte eficient în acnee.

8. Îmbunătăţeste respiraţia urât mirositoare din cauza indigestiei, infecţiilor la nivelul gâtului.
9. Reduce durerile menstruale

10. Ajuta la coborarea temperaturii in cazul puseurilor severe de febra.
Nu există absolut nici un efect secundar. Foarte hrănitor şi se absoarbe uşor! Foarte eficient în cazul în care aveţi nevoie sa pierdeti în greutate.
Veţi observa îmbunătăţirea sistemul imunitar după consumarea zilnic timp de doua sãptămâni. 
Vă rugăm să vă asiguraţi că beti sucul imediat din storcător pentru cel mai bun efect.

CÂND se bea:

Se bea dimineaţa pe stomacul gol! Dupa o oră se poate lua micul dejun.
Pentru rezultate rapide beţi de doua ori pe zi, dimineaţa şi înainte de ora  17.

Lasati sa circule acest mesaj catre toţi cei ce doresc sa fie sanătoşi!!
TRATAMENT: DOUA SAPTAMANI,  ZILNIC

Joseph Goebbels( 1897-1945)

Joseph Goebbels: “Garda de Fier este cea mai importanta miscare a secolului”

autor: FrontPress 22.04.2012
Alexandru M. Frâncu – Mărturii după 70 de ani. O spovedanie tulburătoare: Vreau să vorbesc în cele ce urmează despre Sonderführerul Werner Heydrich, pe care l-am cunoscut la Paris în 1942, în vremea când nemţii ocupau jumătate din Franţa.
Instalaseră în capitala ţării din prima zi de ocupaţie o Propagandaabteilung cu o serie de Propagandastaffel în oraşele mai importante. Cum eram secretarul general al Association des correspondants de presse étrangers à Paris şi cum eram de asemenea singurul din cei 158 de membri care vorbeam germana, şeful secţiei Paris, Dr. Wilhelm Eich, un om cult şi bine crescut, deci fără aroganţa comună neamţului de rând, a pus imediat mâna pe mine, invitându-mă ca traducător la conferinţele de presă oferite ziariştilor străini. Preşedintele nostru era contele Giacomo Antonini, de la Corriere della Sera, vicepreşedinte (până la intrarea Americii în război) Philip Wright Whitcomb, de la Boston Transscript, iar secretar general, subsemnatul.
Serviciul de interpret îl ofeream gratis. Mi-se părea neelegant să iau plată, căci toţi profitam de aceste conferinţe săptămânale, la care apăreau “Nazibonzen” (şefii nazişti), dar nu numai. Astfel mi-a fost dat să-i interpretez pe von Karajan, Ernst Jünger, Mareşalul Rundstedt şi mulţi alţi cetăţeni oneşti. Dar se crease o problemă pentru Dr. Eich, şeful propagandei. Găsea că a mea contribuţie de interpret era utilă, ba chiar foarte utilă, dar nu ştia cum să mă răsplătească. Îmi dădea pachete de ţigări “für deine Rumänen” (pentru românii tăi), sau tichete de alimentaţie (zahăr, pâine, unt, carne) pentru aceiaşi români, dar găsea că nu era suficient. De două ori a reuşit să mă ajute esenţial la eliberarea “secretarului” meu Lică Cracanera, arestat de Gestapo pentru că nu arbora steaua galbenă (a se vedea amintirile mele despre Cioran şi Lică din “Permanenţe” Nr. 9/2011). Eich a făcut un demers curajos, aproape imposibil, pe lângă şeful său, Maiorul Schmidke, un antipatic arogant, dar care totuşi, în faţa cererii noastre, contrar impulsului său natural antisemit, l-a eliberat pe Lică : “Nimm Deinen Juden und geh zum Teufel mit ihm!” (“Ia-ţi evreul şi du-te cu el la dracu’.”) Până la urmă am descoperit împreună, Eich şi cu mine, o manieră de a mă răsplăti fără a-mi angaja responsabilitatea morală: lansarea unui buletin informativ, Information Hebdomadaire, o sinteză a informaţiilor de sursă elveţiană şi americană, oferită nu numai camarazilor mei, corespondenţi străini, ci şi colegilor naţionalişti francezi, în special Robert Brasillach şi Lucien Rebatet, de la Je suis partout.
Dar să revin la Information Hebdomadaire, pe care îl redactam singur, şi pentru care -acum cu toată stima- eram bine plătit. Cine era însărcinat să mă alimenteze cu informaţiile “tabu”, pe care eu trebuia să le cenzurez şi să nu public ceea ce nu era “sănătos” era Sonderführerul Werner Heydrich. Un om fin, discret, aproape tăcut şi foarte timid: era totuşi fratele celebrului măcelar Reinhard Heydrich, asasinul a sute de nenorociţi, lichidat drept represalii la Praga de către patrioţii cehi. Într-o zi de la începutul lui 1942, acest Sonderführer, timid ca de obicei, îmi spune: “Aş vrea să luăm masa împreună”. “Nimic mai uşor: ne întâlnim la Clubul Presei, pe Champs Elysées.” “Nu, vreau la d-ta acasă!” Mi s-a părut bizară dorinţa lui, dar, evident, am acceptat. În ziua stabilită Heydrich se înfăţişează la ora 12 fix. „Am preparat un dejun cu totul special, în onoarea d-tale“. „Ich bin nicht gekommen um zu essen. Ich bin gekommen um zu weinen“ (“N-am venit ca să mănânc. Am venit ca să plâng.“) Şi a izbucnit în lacrimi. „Ştiu că n-ai să mă trădezi. Cu nemţii mei ar fi imposibil…“. Şi printre lacrimi continuă: „Suntem pierduţi! Nu pentru că putem pierde războiul pe care l-am lansat pe două fronturi. Cu geniul nostru militar am putea eventual să-l câştigăm.“ “Ich weine, weil wir unsere Seele beschmutzt und verloren haben!“ („Plâng pentru că ne-am întinat şi ne-am pierdut sufletul!“) „Războiul ar fi mai bine să-l pierdem. Ar fi mai just. E generaţia noastră care trebuie să-şi ispăşească păcatele. Voi nu ştiţi în ce aventură groaznică ne-am angajat. Poate doar bolşevicii să fie tot atât de criminali ca noi. Suntem pierduţi. Şi ce-am făcut cu evreii! Ce facem cu ei încă, în fiecare zi! Cum Dumnezeu ne-a lăsat să cădem atât de jos?”A mai plâns cât a putut. Pe urmă s-a liniştit. I-am spus că nu există nici un pericol de a se afla ce a mărturisit. “Şi chiar dacă s-ar afla şi m-ar lichida – mai bine mor!”.
Bietul Heydrich – nu ştiu ce s-a ales de el, dar s-a simţit vizibil mai bine după spovedanie. Rup acum taina acestei mărturisiri, după şaptezeci de ani. Dar datoram acestui Om, acestui neamţ care cu siguranţă nu era singurul să simtă şi să gândească aşa, îi datoram aceste amintiri cu speranţa ca ele să poată spăla, fie şi numai microscopic, sufletul german de vinovăţia istorică ce apasă asupra lui.
Nu era un păcat pentru noi, românii, de a continua alături de nazişti, în ciuda crimelor lor incomensurabile în oroare? Fapt e că în 1942 eram mult mai puţin informaţi despre ceea ce viitorul va numi holocaust, în schimb ştiam aproape totul despre atrocităţile scelerate ale bolşevicilor stalinişti. Iar ruşii ne atacau şi ne măcelăreau pe noi, românii, după cum s-a văzut şi la ocuparea Basarabiei în 1940.
Tragedia lipsei de suflet. “Cea mai importantă mişcare a secolului” – un ultim colac de salvare?
Cu imensă tristeţe încep aceste pagini în care încerc să reconstruiesc cele trei contacte cu Joseph Goebbels. Era tot la începutul anului 1942, la scurt timp după cele relatate mai sus. Credeam pe atunci că mă aflu în faţa unei mari personalităţi politice la nivel european, Ministrul Propagandei, unul din oamenii cei mai importanţi – al treilea sau al patrulea – din regimul nazist. E ceea ce percepeam în 1942, când războiul Germaniei pe două fronturi nu era încă decis. Dar ceea ce exista complet şi definitiv (o ştim astăzi) era ura a milioane de fiinţe de toate naţionalităţile contra exceselor şi cruzimii anumitor aspecte ale naţional-socialismului german. Doar puţini aliaţi – între care şi noi românii- încercau să le înţeleagă şi, ca atare, să le ierte, în măsura în care aşa ceva ar fi posibil. Probabil că numai Dumnezeu poate să o facă. Eu am fost doar martorul căruia Sonderführerul Werner Heydrich, fratele mult mai celebrului Reinhard Heydrich, a ales să mi se spovedească cu lacrimi, să-şi descarce conştiinţa de povara imensă care o apăsa. Mai departe reproduc relatarea obiectivă a celor trei contacte pe care în 1942 le-am considerat normale: întâlniri între o somitate politică şi un simplu plebeu pus de întâmplare alături de ea, pe care modestul cetăţean de rând care eram n-avea nici voie nici nevoie să le înţeleagă şi să le comenteze.
Azi, în 2012, la vârsta de 98 de ani, în pragul drumului final, îndrăznesc să înţeleg situaţia cu totul altfel: m-am întâlnit de trei ori cu un om care se îneca. Şi care avea slaba speranţă de a fi găsit într-un legionar român un ultim colac de salvare. Lucid, inteligent şi bine informat, în 1942 Goebbels nu mai avea îndoieli despre sfârşitul ce se apropia, inevitabil, neiertător, groaznic. Ca şi Heydrich, de care am amintit, avea nevoie de spovedanie. Dar n-avea cui.
Iată cum am intrat în viaţa lui -cu orbirea de atunci- şi din care am ieşit tot aşa de repede cum am intrat.
Contacte directe am avut trei în două zile de prezenţă. Anul era 1942. Locul: Berlin. Motivul: Goebbels invitase o delegaţie de 22 de membri ai Asociaţiei corespondenţilor de presă străini cu sediul la Paris. Primul contact: prezentarea de către conducătorul nostru, Dr. Wilhelm Eich, Sonderführer la Propagandastaffel Paris, a Asociaţiei noastre ministrului Goebbels. La fiecare jurnalist prezentat, Goebbels îi strângea mâna, zicând “enchanté“. Când a venit rândul meu s-a iluminat imediat şi cu un surâs larg a exclamat: “Rumäne? Das heisst Eiserne Garde!” (“Român? Asta înseamnă Garda de Fier!”), crezând că orice român de vârsta mea trebuia să fie legionar. Cu efuziune a continuat: “Die Eiserne Garde ist die wichtigste Bewegung des Jahrhunderts. Nicht nur politisch, sondern wesentlich geistlich. Die einzige Bewegung die das junge Volk total an sich gewonnen hat. Ein grosser Schritt in Richtung des neuen Menschen.” (“Garda de Fier este cea mai importantă mişcare a secolului. Nu doar din punct de vedere politic, ci mai ales spiritual. Singura mişcare care a cucerit pentru ea întregul tineret. Un mare pas în direcţia omului nou“.) Colegii mei au ascultat uimiţi explozia de entuziasm a ministrului, fără să înţeleagă un cuvânt. Şi s-a trecut la prezentarea următorului coleg, fără niciun comentariu. După o oră de amenităţi fără importanţă, invitaţi la un drink cu fursecuri pe o terasă care domina Berlinul, colegii mei, intimidaţi oarecum de importanţa ministrului, a treia personalitate în stat, s-au limitat a formula întrebări goale, fără niciun risc. Deci nici mersul războiului, nici epuraţia internă (teribila lichidare a evreilor nu ajunsese încă la cunoştinţa noastră, eu o aflasem doar din mărturisirea intimă a lui Heydrich), nici atrocităţile comise de bolşevici, de care eram informaţi, însă asupra cărora nu ni se părea cuvenit să facem vreun comentariu. Cu excepţia unui singur coleg, ziaristul norvegian Hjalmar Elms, membru al unui mic partid naţionalist. (Devenit prieten al meu, salvându-mă în 1944 când Parisul a fost liberat de către americani şi în consecinţă ocupat de furia dezlănţuită a comuniştilor, majoritatea evrei. Elms, cu ajutorul lui Lică Cracanera, m-au scos din Paris, unde eram ameninţat de moarte, şi m-au ascuns la Angers, la castelul baronului de la Paumelière).
Elms, ziarist norvegian cunoscător al limbii germane, i-a pus două întrebări lui Goebbels. Prima, de ce şi-a exprimat părerea că Garda de Fier a românilor era mişcarea cea mai importantă a secolului. Răspunsul lui Goebbels: “pentru că şi-a păstrat sufletul şi religia” (am redat textual). Apoi continuă: “Am citit undeva, mi-se pare în Das Büchlein des Nestführers (Cărticica şefului de cuib), o poziţie doctrinară definitivă a lui Codreanu “der Kapitän”: Legionarul nu cunoaşte ura. Sentimentul ce-l animă exclusiv şi integral este dragostea. Legionarul iubeşte pe toţi semenii săi, indiferent de rasă, neam, religie sau limbă”. Acesta a fost textul citat, “ipsis litteris”, de Goebbels, care avea cunoştinţă sumară de Pentru legionari şi de toată istoria Mişcării, de unde şi entuziasmul lui subit când a aflat că sunt român.
A doua întrebare a lui Elms: “Domnule Ministru, aţi putea să ne daţi o definiţie sumară a naţional-socialismului?” “Da. Nationalsozialismus ist zusammenmarschieren. Naţional-socialismul e a înainta în marş bătut contra militarismului francez, imperialismului britanic şi capitalismului sălbatic.” Am simţit aici delicateţea personală a lui Goebbels (americanul Whitcomb era prezent printre noi), înlocuind expresia “capitalism american” cu formula mai suavă de “capitalism sălbatic”. Cu excepţia acestui stereotip, Goebbels n-a mai citat, în nicio ocazie, numele vreunei naţiuni. “Dar să mergem la principal: cum văd eu, Goebbels, viitorul continentului nostru.” Şi ridicându-se, s-a angajat într-un discurs entuziast de vreo 20 de minute, în care n-a spus niciun cuvânt despre mersul războiului, despre comunism sau Stalin, insistând exclusiv, cu enorm entuziasm, asupra Europei viitoare, în care va exista loc pentru toţi, fără diferenţă de neam, limbă sau religie.
Colegii care n-au înţeles nimic au rămas din nou perplecşi. Şi conducătorul nostru, Dr. Eich, dându-şi seama că nu fusese prevăzut un asemenea moment, a intrat în panică. Venind înspre mine, m-a implorat disperat: “Franco, rette mich! Sag ein paar Worte. Fasse kurz was der Minister gesagt hat. Tu etwas!” (“Frâncu, salvează-mă! Spune câteva cuvinte. Rezumă pe scurt cele spuse de ministru. Fă ceva!”) Nu m-am lăsat rugat. Cum discursul fusese excelent, cu un bogat şir de idei strâns concatenate, în jurul antagonismului naţionalism-internaţionalism, cu schiţarea naşterii omului nou, deja realizată de un tânăr naţionalist european (se referea fără îndoială la Corneliu Zelea Codreanu, dar Goebbels îşi impusese de la început să nu citeze nume), fără niciun efort am pus toată căldura şi tot entuziasmul de care eram capabil în traducerea (de fapt, în reconstituirea) mea franţuzească.
Colegii au aplaudat frenetic. Evident, nu pe mine, ci pe Goebbels. Iar acesta, ridicându-se de pe scaun, s-a îndreptat şontâc către mine. Îmbrăţişându-mă (ceea ce nu prea e un gest nemţesc) mi-a spus: “Niemals, in langen Jahren, hat mich jemand so gut verstanden wie Sie. Sie haben mein ganzes Denken treu und vom Herzen wiedergegeben. Ich wusste nicht, dass ich so gut gesprochen habe…“ (“Niciodată, de-a lungul a mulţi ani, nu m-a înţeles cineva atât de bine ca dvs. Mi-aţi redat întreaga gândire fidel şi din toată inima. Nici n-am ştiut câ am vorbit atât de bine…“) Ultima propoziţie fiind însoţită de un zâmbet. (Aici Goebbels a exagerat. Era normal să vorbească bine. De când intrase în partid, era considerat ca fiind cel mai cult (cu un doctorat în filosofie) şi unul din cei mai străluciţi comunicatori.) M-a chemat a doua zi dimineaţa la Minister.
Privind în urmă, după şaptezeci de ani, pot aprecia mai bine cele trăite atunci. Era o vreme în care legionarii refugiaţi în Germania erau ţinuţi în carantină, pentru a fi ulterior internaţi în lagăre la ordinele lui Hitler şi Himmler, care nu au înţeles câtuşi de puţin esenţa acestei mişcări româneşti. Explozia lui Goebbels, oarecum necontrolată, venea din adâncul inimii lui: insatisfacţia faţă de lipsa de suflet şi de religie a naţional-socialismului, insatisfacţie pe care trebuia s-o păstreze ascunsă: pericol de moarte! Goebbels a fost primul intelectual serios al naţional-socialiştilor. Şi-a luat doctoratul în filosofie şi a simţit că nu-l poate accepta integral pe Hitler. A mers mai departe: în ianuarie 1926, în apartamentul Gauleiterului Rust (Hannover), Goebbels a venit cu o moţiune în care cerea ca “acest mic-burghez Adolf Hitler trebuie să fie eliminat din Partidul Naţional-Socialist”. Mai târziu (1927), meduzat de acelaşi Hitler, îl tratează (în jurnalul său intim) de “geniu irezistibil”. Când Goebbels caracteriza Mişcarea Legionară drept cea mai importantă a secolului, făcea indirect şi o critică a lipsei de suflet şi a neaderenţei la religie a nazismului, fascismului şi a altor mişcări. Curios că Goebbels m-a luat de sigur ca legionar. Pentru el, un român de etatea mea trebuia să fie legionar.
La Ministerul Propagandei, Goebbels, care nu mă cunoscuse decât cu o zi în urmă, mi-a declarat textual: „Te invit să colaborezi cu mine la administrarea Centrului de acţiune pentru viitoarea Europă Unită, nu pentru că am încredere în d-ta, Frâncu, ci în legionarul român care eşti”, oarecum ca să scuze izbucnirea necontrolată a entuziasmului său şi mai ales decizia de a face un colaborator dintr-un tânăr cunoscut de abia o zi. Simţea că puteam să-l consider neserios: că lua hotărâri fără baze concrete. “Nu, nu improvizez. Te cunosc de ani de zile. Nu pe tine, Frâncu, ci pe tine, legionarul. Numai voi, legionarii, sunteţi capabili să vă desprindeţi de bunurile trupeşti. Numai voi, legionarii, sunteţi gata să vă daţi viaţa pentru un ideal, pentru şeful care încorporează acest ideal. Nicăieri în altă parte de lume nu am întâlnit o atât de perfectă simbioză între crez şi realitate. Şi am încredere în Legiune, pentru că nicio altă mişcare nu îşi afirmă sărăcia ca ideal de viaţă şi dragostea, cum ziceţi voi, pentru moartea legionară. Sunt amplu informat despre Mişcarea Legionară şi atribui această postură adoptării creştinismului iniţial, necorupt de trecerea secolelor. Îţi spun asta ca să explic de ce te-am ales pe tine, un străin, şi nu pe vreun tânăr militant nazist. Pentru că noi, ca şi fasciştii, am pierdut contactul intim cu creştinismul. Voi nu.” Din nou, pentru a fugi de realitatea neiertătoare, de anticiparea viitorului, Goebbels, cu optimismul său exagerat, mi-a evocat o imagine solară, aş zice bucolică, a viitorului apropiat. Subliniind figura “omului nou”, despre care – confesa – nu avea o idee definită. “Împreună, reflectând mult şi citind şi mai mult, în germană, franceză, engleză şi alte limbi culte, vom ajunge la noţiunea completă şi definitivă de om nou”. De abia azi, în 2012, înţeleg strădania lui de a descoperi omul viitorului. Nu era căutarea lui definitivă. Era doar un pretext de a fi împreună, de a schimba impresii, şi eventual, până la urmă, să descoperim împreună un modus faciendi pentru un conţinut care ne era încă cu totul necunoscut. Dar mai ales pentru a expulza, a goni, imaginea progresivă de teroare a zilelor ce urmau să vină. Iată ce dorea Goebbels, sprijinindu-se pe omul trimis de Legiune, trimis poate de Dumnezeul copilăriei sale, când mai credea încă în Cel de Sus: eu, omul venind miraculos din inima Legiunii, trebuia să-l salvez, şi, mai ales, să-i salveze copiii. Mi-a căptuşit imediat propunerea şi cu o ofertă concretă: 1000 de mărci pe lună, două camere în Kaiserhof din Berlin (un hotel de prestigiu) şi – surâzând – două secretare: o blondă şi o brunetă.
Din păcate -sau mai degrabă din fericire- n-am acceptat. Eram prins la Paris de revista Propagandei, de funcţiunea mea de tălmaci oficios al conferinţelor de presă, şi de calitatea (o povară) de preşedinte al studenţilor, pentru care aduceam săptămânal bani de la Ambasada noastră pentru a alimenta cantina studenţilor (care funcţiona la Biserică). Modul cum am refuzat a fost cu totul inabil, negândit, brusc. Am făcut-o instinctiv. Trebuia poate să cer un timp pentru a medita. Puteam să imaginez o navetă Paris-Berlin din zece în zece zile, trebuia – mai ales- să găsesc un loc de refugiu pentru copiii lui, să le găsesc o nouă patrie. De exemplu să pregătesc încă din timp intrarea lor în Ţara Bascilor, fie în partea franceză, fie în cea spaniolă. Sau instalarea lor într-o familie de ţărani în Muntenia. Sau încredinţarea lor lui Cracanera, întotdeauna dispus să ajute, pentru instalarea lor printre evreii lui. Sau: adoptarea lor de către mine. Dar cu ce consecinţe şi ce riscuri? N-am făcut nimic, n-am încercat nimic, n-am imaginat nimic. Goebbels, în visul său utopic, aştepta ceva de la trimisul Legiunii. N-am fost capabil să întrevăd nicio ieşire. Dacă aş fi acceptat să “lucrez” cu el, copiii lui ar fi putut fi poate salvaţi. Dar de data asta nu cad eu în utopie?
Aceasta era misiunea ce mi-o atribuia ca omul disperat, care descoperă “forţe divine” de care să se anine. Goebbels descoperea în mine un element trimis de sus, ca să-i servească de sprijin şi să-l salveze. Aşa văd situaţia astăzi. În 1942 era vorba în realitate de o victimă care se îneca. Spre orice latură privea, găsea porţi şi ferestre închise. Pentru el, în Germania nu mai era ieşire. Doar un trimis al Legiunii – la ananghie suntem dispuşi să credem în miracole – putea întruchipa minunea venind din afară, de la Garda de Fier a îndepărtatei Românii.
Iată de ce, când cu menajamente i-am spus că din păcate nu pot accepta oferta lui, s-a schimbat la faţă, şi-a pierdut surâsul şi a spus “Schade” (păcat). Ca şi cum dintr-o dată i s-ar fi năruit castelul construit prea repede şi fără altă bază decât credinţa.
Nu a schiţat nicio tentativă de a-mi schimba decizia. A avut senzaţia că ultimul colac de salvare se pierduse definitiv. El, omul atât de inventiv, n-a reuşit să-şi imagineze nicio soluţie. L-am lăsat cu o profundă decepţie, eu însumi ieşind profund deprimat şi nefericit. Dar mă simţeam zdrobit, nu de drama lui, pe care în 1942 nu o intuiam încă, ci de greutatea enormă a misiunii atribuite, pe care o consideram peste măsurile mele. Probabil că nu se putea face nimic. Eu nu aş fi fost decât un simplu pai, de care Goebbels, în căutarea sufletului lipsă al naţional-socialismului, încerca să se agaţe cu disperarea celui care se îneacă. Visul lui despre Europa viitorului, a tuturor naţionalităţilor, avea să se spulbere în curând. Cursul naţional-socialismului înspre catastrofă devenise ireversibil. Legionarii din Germania, trataţi încă de la început cu răceală, cu statut de prizonieri politici, aveau să fie în curând închişi în lagăre de concentrare şi eliberaţi doar după 23 August 1944, pentru a participa la lupta contra comunismului în numele ţării lor. Goebbels a intuit încă din acel moment în care ne-am întâlnit, în 1942, că lipsa de suflet a naţional-socialismului avea să se încheie într-o tragedie. Cu toate că şi-a dat seama de acest lucru, el nu avea de ales decât să-şi urmeze destinul până la capăt: soarta lui era oricum pecetluită. Trei ani mai târziu, în 1945, la apropierea trupelor bolşevice de Berlin, Goebbels, poate singurul înalt demnitar care nu participase în niciun fel la crimele naziste şi care a deplâns din tot sufletul monstruoasa “soluţie” a problemei evreieşti, a tras totuşi concluzia de onoare: sinuciderea, împreună cu întreaga sa familie.
Cuvintele pe care mi le-a adresat în cadrul întâlnirilor noastre au fost în felul lor tot o spovedanie, dar şi un avertisment: indiferent cât de mare este puterea militară şi politică a unui regim la un moment dat, lipsa sa de suflet şi de dragoste nu-l poate face să dăinuiască în istorie. Sfârşitul va fi întotdeauna o tragedie cumplită. De Alexandru Mateescu Frâncu – Rio de Janeiro, Martie 2012 - Revista Permanente
H

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Inca nu am incercat ...:)

 

 

Pentru cine vrea sa experimenteze, nu costa decit o portocala.
Daca trebuie sa faci o mancare  gatita, un curcan la cuptor sau altceva...  
Pune o portocala cu tot cu coaja, dar spalata, in mancare, in carnea la cuptor.
Chiar functioneaza, chiar pare un miracol, grasimea se aduna toata in portocala, suficient s-o tai ca sa ai confirmarea.      
Portocala nu modifica de loc gustul mancarii , nici al carnii la cuptor si raman super light !
Experimenteaza cu o bucata de carnat sau salam, pune apa la fiert, inteapa salamul cu furculita, pune portocala in oala si apoi salamul....    
Verifica, in 5 minute grasimea intra toata in portocala !
Apoi gateste carnatul si vezi ce delicios ramane....si oala fara grasime

vineri, 20 aprilie 2012

Bancuri fara perdea.....

:)

Duminica dimineata suna telefonul la medicul veterinar. O doamna doreste sa stie cum sa dea jos cainele de pe cateaua ei. Medicul ii recomanda: - Loviti-i cu un bat! Imediat dupa aceea suna din nou telefonul. Nu a ajutat la nimic metoda recomandata. Atunci veterinarul: - Turnati o galeata de apa rece peste cele doua animale! Dupa alte 10 minute iarasi suna telefonul: - Nici cu apa nu am obtinut vre-un rezultat. Ce sa mai fac? Doctorul putin iritat: - Spuneti-i cainelui ca e cautat la telefon! - Credeti ca asta ajuta? - Doamna, cu siguranta, la mine a functionat de trei ori in ultima jumatate de ora!...





Secretara catre sef:
- Sunt concediata?
- Nu. De ce intrebi?
- Pai de ce ati scos canapeaua din birou?





Pe usa unei biserici statea scris : "Daca ai pacate, vino inauntru". Dedesubt, se adaugase cu ruj de buze: "Daca nu, suna la telefon 89.89.999".



Un sef ajunge la birou dimineata cu fermoarul de la pantaloni desfacut. Secretara, nestiind cum sa-l puna in tema direct, il abordeaza:
-Sefu' azi dimineata, cand ai plecat de acasa, ai inchis usa de la garaj?
Fraza nu a avut darul sa-l lumineze asa ca tipul a intrat in birou un pic nedumerit .. Se aseaza el la birou, incepe sa-si vada de treaba si vede prohabul desfacut . In momentul respectiv are o revelatie referitor la spusele secretarei asa ca se gandeste sa o necajeasca un pic . O cheama in birou sa-i aduca o cafea si o intreaba:
- Cand ai vazut usa de la garaj deschisa mi-ai vazut si Jaguarul?
Secretara, zambind un moment raspunde:
- Nu, sefu' . Tot ce am vazut era un Tico cu doua cauciucuri desumflate .



Un tip foarte cochet observa intr-o zi ca este bronzat pe tot corpul, cu exceptia penisului.
Asa ca se duce la plaja, se îngroapa tot sub nisip, cu exceptia zonei albe.
Doua batrîne se plimbau pe plaja si observa ciudata excrescenta în nisip.
Una din ele îi spune celeilalte:
- Nu exista dreptate pe lumea asta! La 20 de ani ma intrigau, la 30 îmi placeau, la 40 umblam dupa ele, la 50 plateam, la 60 ma rugam. La 70 m-am resemnat în sfîrsit fara... Acum, am 80 de ani, nenorocitele cresc ca buruienile si eu nu ma mai pot...apleca!!





Pe o banca o mamica alapta. Langa e un tip se uita. Dupa o vreme intreaba:
- Ma lasi si pe mine sa iau o gura?
- Vai nesimtitule, cum ti-a trecut asa ceva prin cap?
- Iti dau 200 de euro daca ma lasi.
Se gandeste fata ca ce are de pierdut si ii da. Dupa ce suge asta bine, fata se incinge si intreaba cu subinteles:
- Auzi, altceva nu vrei?
- Ba da , niste paine nu ai ?





Doi copii la gradini?a se cearta:
- Tatal meu e mai puternic decât al tau!
- Nu e adevarat, al meu e mai puternic!
- Mama mea e mai buna decât a ta!
-... a?a zice si tatal meu!



O tânara femeie nemultumita de viata ei sexuala si-a trimis sotul la un terapeut pentru un tratament prin hipnoza.
A observat îmbunatatiri considerabile, dar în fiecare seara, înainte sa faca dragoste, sotul ei se închidea pentru cinci minute în baie.
Intrigata, într-o seara s-a apropiat de usa si a auzit ce-si spunea sotul ei:
- Nu e nevasta mea... Nu e nevasta mea... Nu e nevasta mea...







Un batran mergea pe o strada cu prostituate. Una striga la el:
-Hai mosule sa probam!
-Nu mai pot fata mea!
-Nu-i nimic incercam!
Se duc in camera si batranul face 3 numere de zile mari.
-Parca ziceai ca nu mai poti???!!!!.....
-De f...tut mai pot, de platit nu mai pot....





Satana ne fura si WC-ul de sub noi

In aceste vremuri grele, numai cei cu nervii tari resista. Daca unii inebunesc este bine ca, nu mai inteleg ce se intampla in jurul lor, cu ei. Dar daca mor este si mai bine pentru ca ies din sistem.
Cand vad debandada introdusa cu buna stiinta de primul betiv al tarii, ma gandesc cat de important este votul si mai ales votantii.
Mai ales ma gandesc daca si cand, se vor pune toate lucrurile la punct in tara asta. Caci si daca ar fi venit diavolul si nu ar fi reusit sa ravasasca  in toate domeniile, tara noastra in asa hal. Cand vede primul  betiv al tarii ce a facut si face in continuare cred ca isi spune "intarata-i Drace ca si mie imi place".
Dar noi cei multi, suferim si pentru voturile unor analfabeti prostanaci sau tigani, care s-au bucurat la o galeata goala si care s-au amuzat la cuvintele  unui alcoolic,  acum noi platim cu totii.
Caci singurul lucru de care s-a tinut de cuvant a fost : "I-am ciuruit " si asa a fost ne-a ciuruit pe toti.
Acum ne uitam prostiti la felul cum se nenoroceste o tara, se fura  bogatiile ei  mai ales in ultimii 3 ani si acum  cand mancatorii de cacat vorbesc la tv. despre  lege si despre cum sa salvam sanatatea, invatamantul si hotii  din grupul mafiot care ne conduce, fura de frica mortii tot, tot, tot si rad de imbecilii care  ne tin in fata televizioarelor prizonierii prostiilor lor. Am zis ca la infractiune nu se raspunde decat cu puscaria, nu cu  despicat legea in 4.
Vedeti ce se intampla cu pensionarii(si eu sunt pensionara). Si ce curajosi sunt. Spun ca vin la Bucuresti cu topoare, furci, cu tot ce vor apuca in mana. Sa luam exemplu de la ei.
Mafiotii fara scrupule ne fura si wc.-ul de sub noi. Mereu am zis Legea Talionului. Dinte pentru dinte. Nu mai avem timp de pierdut. Curaj ! Puterea este numai in noi. Sa fim uniti. Sunt alaturi de voi !!!!

joi, 19 aprilie 2012

Ofiter britanic acuzat

Ofiter britanic acuzat de proferare de “insulte rasiste” la adresa unui tanar de culoare

autor: FrontPress 19.04.2012
Un ofiţer al  Scotland Yard, care a fost înregistrat vara trecută cu telefonul mobil în timp ce i se adresa unui bărbat de culoare într-o dubă de poliţie, a fost acuzat oficial de ofensă adusă ordinii publice cu circumstanţe agravante.
Alex MacFarlane a fost înregistrat în luna august în timp ce i se adresa lui  Mauro Demetrio, de 21 de ani, care fusese arestat la doar câteva zile după revoltele rasiale care au zguduit Marea Britanie.
“Problema ta este că vei fi mereu o cioară. Asta e problema ta”, a spus poliţistul din districtul estic al Londrei.  Mauro Demetrio susţine că s-a simţit “ca un animal” şi în plus acuză poliţiştii şi de abuzuri fizice.
Iniţial poliţistul nu a fost pus sub acuzare dar avocatul tânărului a făcut presiuni iar procuratura a revenit asupra deciziei. Procuroarea Alison Saunders a declarat că regretă decizia iniţială şi că acum “sunt suficiente dovezi” pentru ca poliţistul să fie acuzat oficial. Sursa: FrontPress.ro
«

miercuri, 18 aprilie 2012

Centuristele politicii

Rar ii dau dreptate presedintelui nostru, dar acum imi calc pe inima si spun ca avea dreptate cand spunea despre o politiciana iute, iute de a se muta dintr-o barca in alta, cand o denumea ca este o prestatoare pe centura politicii romanesti. Stia el ce stia :)))
Dar nici cu doamna de la Loto nu-mi este rusine, dupa mutarea ei la UNPR, a tacut pana acum  de curand si am zis uite ca macar are bunul simt, sa nu ne ingretoseze. Dar  am vorbit cu pacat, ca a aparut cu mitraliera ei verbala si cum apare la tv., ii mitraliaza pe toti cu  debitarile ei fara noima si bun simt  intorcandu-se impotriva opozitiei si sustinand punctele de vedere ale  puterii.
Dar nici cu ooozitia nu-mi e rusine. Ori sunt prosti sau fac pe prostii si sunt mana in mana cu MRU, care il are in minte si-i rosteste numele  cand nu este nevoie.  Asta am vazut mereu la micul Titulescu ca, nu are suflet in el cand vorbeste, tot ce rosteste  parca rosteste cu pistolul la tampla.
Nu este de bun augur si nu vad nici o luminita la capatul tunelului, prin venirea acestor prosti cu diploma la putere. Ziceam pana acum ca  nu vor face ca inaintasii lor, dar cred ca vor face ca, tot Basinescu ii dirijaza. Fleosck ce o sa faca impotriva lui Basinescu aceste mamaligi. Basinescu va avea in mana painea si cutitul.
Ei facand aceste gafe voite, isi pregatesc terenul de slugi preaplecate ale lui.
 Asa ca pana nu-l dam pe diavolul cel mare jos, de  unde s-a cocotat fara voia noatra, nu facem nimic ! Jos cu ei toti, la ghilotina ca asta merita. Si averea toata din  tara si strainatate confiscata si data la oameni, la salarii, pensii si  peste tot unde este nevoie ca, de la noi  s-a furat nu de la altii. Curaj !!!!

marți, 17 aprilie 2012

Mihail Moruzov

Vasile Nita – Nucleul.Enigma Spionajului romanesc. In aceasta carte se spune ca Mihail Moruzov, directorul SSI, a fost asasinat de legionari! Ce batjocura, ce manipulare…



“ O întâlnire tainică are loc între membrii din conducerea SSI-ului, ofiţerii de bază ai Nucleului, după ce Mihail Moruzov este asasinat la Jilava de legionari în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940. “


Cititi cu atentie ce declara Aurora-Florina Moruzov, fiica lui Mihail Moruzov: “TATAL MEU A FOST ASASINAT DE ION ANTONESCU! LEGIONARII AU VRUT SA-L SALVEZE !”



Aurora-Florina Moruzov, fiica fostului director al Serviciului Secret de Informaţii (SSI) Mihail Moruzov, este convinsă că mareşalul Ion Antonescu a fost vinovat de moartea tatălui său. Între cei doi bărbaţi exista o veche rivalitate. În opinia Aurorei Moruzov, dovedirea de către tatăl său a “bigamiei” lui Antonescu a stat la baza măsurii de “exilare” a acestuia la Bistriţa. A cauzat însă şi asasinarea lui Moruzov la Jilava, din ordinul lui Antonescu.
Dezvăluirile Aurorei-Florina Moruzov 
Aurora-Florina Moruzov, fiica fostului director al Serviciului Secret de Informaţii (SSI) Mihail Moruzov, este convinsă că mareşalul Ion Antonescu fost vinovat de moartea tatălui său. Între cei doi bărbaţi exista o veche rivalitate determinată de apropierea lui Moruzov de Carol al II-lea – personaj neagreat de Antonescu. Fabricarea de şeful SSI a unui dosar cu amănunte compromiţătoare despre viaţa personală a lui Antonescu agravase situaţia. În opinia Florinei Moruzov, dovedirea de tatăl său a “bigamiei” lui Antonescu a stat la baza măsurii de “exilare” a acestuia la Bistriţa. A cauzat însă şi asasinarea lui Moruzov la Jilava, din ordinul lui Antonescu.
  • Jurnalul Naţional: Cum aţi aflat de moartea tatălui dvs.?
Aurora-Florina Moruzov: Din ziarul Porunca vremii (ziar legionar condus de Nichifor Crainic, cu apariţii între 1932 şi 1943 – n.n.). Dar prima dată am citit că fusese arestat. Încetul cu încetul aveam să aflu mai multe. Totul s-a întâmplat foarte repede, căci în septembrie 1940 l-au arestat şi în noiembrie l-au executat.
  • Şi asta tot din ziare aţi aflat-o?
Da, pentru că mama mea nu mă lăsa să iau parte la toate discuţiile.

Bigamul Antonescu

  • Care este legătura dintre Ion Antonescu şi tatăl dvs.?
Ion Antonescu era un militar foarte bun, dar ca om era ranchiunos şi răzbunător. Înainte de decesul tatălui meu, Nicolae Titulescu a venit la Bucureşti şi i-a adus Regelui Carol al II-lea la cunoştinţă că la Paris se discuta că Ion Antonescu (consilierul militar tehnic în 1922-1923 al comisiei militare a României la Societatea Naţiunilor – n.n.) ar fi fost bigam, fiind căsătorit şi în Franţa cu o franţuzoaică. Regele i-a cerut tatălui meu să afle adevărul. Tata l-a trimis la Paris pe Eugen Cristescu, care pe atunci era ajutorul tatălui meu. El a luat legătura cu Antonescu şi la întoarcerea în ţară a spus că nu este adevărat. Totuşi, Titulescu a revenit în ţară şi a spus că sigur se discută de căsătoria lui Antonescu din Franţa. Atunci tatăl meu, împreună cu fratele lui Eugen Cristescu, Gheorghe, au plecat în Franţa şi au constatat adevărul. După întoarcerea lor, Antonescu a fost rechemat în România şi i s-a stabilit domiciliu forţat la Bistriţa.
  • Deci povestea de bigamie a descoperit-o Titulescu?
Da. Şi toate acestea le ştiu de la proces. Eu eram o copilă pe atunci, dar îmi aduc aminte de Ion Antonescu că în fiecare toamnă mama lui venea la Constanţa şi juca pocher la directorul ziarului Dobrogea jună, unde juca şi fratele mamei mele, tutorele. La o astfel de partidă, Ion Antonescu a cunoscut-o pe Maria, vecină cu mine în Constanţa. În scurt timp, soţul Mariei, Gheorghe Cimbru, a decedat, în urma căsătoriei rămânând un copil handicapat, iar ea s-a recăsătorit cu Ion Antonescu.
  • Cine era bigamul? Istoricii pro-Antonescu scriu că soţia lui fusese bigamă…
Ion Antonescu. Armata, din diverse motive, afirmă că Maria era cea bigamă. După ce tata fusese arestat, Maria s-a dus la Antonescu să încerce să-l salveze, să-l ajute în vreun fel. Însă Ionel, aşa-i spunea ea, i-a spus: “Poţi să vii să-mi ceri orice pentru oricine, dar când vine vorba de Moruzov, el e problema mea şi aici nu te poţi amesteca”. Nici Canaris (Wilhelm Franz Canaris, şeful serviciului de spionaj militar nazist – n.n.) nu a reuşit să-l scape pe tata, deşi a venit din Germania special pentru a-l salva.

Asasinarea

  • De unde ştiţi povestea asta cu Canaris?
Toată lumea o ştia. Odată, aflându-mă în Germania, un român care a fost şoferul unuia dintre oamenii cu care lucrase Canaris, mi-a aranjat o întâlnire cu această persoană. Respectivul mi-a spus că se vede cu mine pentru 15 minute. Ei bine, am stat cu el trei ore şi jumătate, undeva lângă München, şi mi-a povestit multe. Nu numai despre tata. Mi-a spus că data viitoare când voi reveni în Germania să-l caut, ca să mă ajute să pot lua nişte copii de la arhiva STASI. Dar când am ajuns a doua oară, el decedase. Deci, când a venit Canaris, la 26 noiembrie 1940, pe la 10 seara, i s-a spus că tatăl meu fusese împuşcat. Iar în noaptea de 26 spre 27 noiembrie a venit o echipă de soldaţi şi primul care a fost împuşcat a fost tatăl meu. Asta o ştiu de la cineva – un legionar – care făcea parte din cei care-i păzeau pe arestaţi şi care l-a plăcut foarte mult pe tata. Tata a primit 11 gloanţe şi cinci lovituri de baionetă – ceea ce mă convinge încă o dată că nu erau legionari. Legionarii purtau numai mitraliere, iar mitralierele nu au baionete.
  • Când l-aţi întâlnit pe acest om?
Mult mai târziu. În perioada când am stat la internat la Sfântul Gheorghe am avut o colegă, cu care m-am reîntâlnit mult mai târziu, care avea în familie foşti legionari. Şi ea mi-a înlesnit întâlnirea cu persoana respectivă. M-a chemat la ea acasă şi în discuţie a adus vorba despre Moruzov. Ca să-l ucidă pe tatăl meu, Antonescu a executat 82 de oameni, dintre care miniştri, ofiţeri, opt comunişti…
Ulterior, Antonescu s-a disculpat şi a zis că el nu avea control asupra poliţiei legionare – adevărata vinovată pentru asasinatele de la Jilava.
Vărul meu, Veniamin, în cartea pe care a scris-o, a făcut o afirmaţie că tatăl meu a trimis vorbă prin el să-i aducă la închisoare 1.500.000 de lei. Când vărul meu a ajuns la închisoare fără bani, Moruzov a zis: “Sunt pierdut!”. Veniamin a zis că nu a adus banii pentru că nu i s-au dat. Pentru că administratorul întregii averi a tatălui meu, nepotul său, Nicolae Moruzov, a fost cel care nu a vrut să dea banii, deşi avea posibilitatea. Şi Veniamin a spus că pentru prima dată a văzut lacrimi în ochii tatei.
  • Pentru ce bani?
Mai târziu am aflat că legionarii îi înlesniseră evadarea: urmau să-l ducă la doctor şi sub acest pretext să-l scoată din ţară. Între timp, ajungea în Bulgaria, unde-l aştepta fratele lui, monahul Teofil şi, ajutat de acesta, ar fi ajuns în Turcia. Însă, neavând banii, nu s-a putut. 
  • Despre înmormântare lui ce ştiţi?
Ştiu doar că la ceremonie au participat câteva rude. Aflasem de la cineva că la Muzeul “Dr Dona” se găseşte creierul lui în formol. M-am dus şi am găsit borcanul cu numele lui pe el şi în momentul când l-am deshumat pe tatăl meu am fost şi mai convinsă că erau rămăşiţele lui, pentru că în craniu avea vată şi tifon.
  • Înseamnă că i s-a făcut un soi de autopsie… Iată o altă enigmă…
Cred că toată viaţa lui a fost o enigmă. De aceea am o aşa de mare admiraţie faţă de el şi mă doare când cineva ascunde adevărul. Eu am fost obligată să-l dezgrop pe tata, era îngropat la Belu, unde erau două morminte – a lui, care purta pe cruce iniţialele “M.M.”, şi cel al lui Niki Ştefănescu – cel mai bun om al tatei, care special a intrat închisoare ca să fie aproape de tatăl meu. Mi s-a spus că trebuie să dezgrop osemintele, pentru că urma să se facă o alee. Am spus că aş vrea să iau osemintele să le duc la Tulcea. După dezgropare am observat că tata nu era descompus după 11 ani. L-am văzut cu ochii mei şi am fost toţi convinşi că era el. Am depus osemintele la capela cimitirului, urmând să mă întorc să le iau după ce primeam autorizaţia să le ridic.
  • Cum a ajuns îngropat la Belu?
Fusese îngropat de stat.
  • Avea pe corp urmele agresiunii?
Fusese înmormântat la miezul nopţii, aşa mi-a spus unchiul Vanea (Ioan Moruzov – n.n.) şi o nepoată – Olimpia –, care au fost de faţă. Nu avea o parte din dantură. Am văzut loviturile de baionetă şi urmele de gloanţe.
  • După 11 ani?
Nu era complet descompus, pentru că groapa era zidită şi numai pe deasupra avea pământ. Când m-am întors la cimitir să ridic osemintele, mi s-a spus că nu mai sunt acolo. Printr-o întâmplare am aflat că osemintele lui au fost aruncate într-o groapă comună. Am cerut să văd registrul cimitirului şi am observat că se încurcaseră cutiile cu oseminte. În loc să fie aruncate în groapa comună osemintele din cutia cu numărul 31, au fost aruncate cele din 32, cutia tatălui meu.
  • De ce credeţi în această variantă?
Pentru că am văzut cutia 31. Avusese unii dintre dinţi acoperiţi cu platină. Mai avea în gură doar 17 dinţi, care i-au fost daţi vărului meu.

Un proces de 11 ani


Cum s-a ajuns la procesul de după masacru? 
Antonescu trebuia să justifice masacrul de la Jilava. Şi atunci a zis că deţinuţii omorâţi furaseră bani de la stat. Iar statul a deschis proces unor foşti funcţionari carlişti, printre care şi tatălui meu. Au fost invitate rudele tatei, fără să li se comunice motivul, să restituie averea tatei care fusese confiscată. Numai că tatăl meu nu luase nici un ban de la stat. Când rudele lui au fost întrebate dacă tatăl meu a fost căsătorit au zis că e divorţat, dacă a avut copii, au răspuns că nu. Doar unchiul Vanea a zis că are o fiică la Constanţa, dar nu-i ştie adresa. Deşi toată familia ştia exact unde stăteam cu mama. Aşa se face că eu am fost invitată la Bucureşti să susţin procesul în care tata era învinuit că ar fi furat bani de la stat. Un poliţai mă însoţea de la Bucureşti la Constanţa şi retur. Apoi m-au ajutat să mă mut în Bucureşti.
  • Nimeni nu v-a susţinut din familie?
Nu. Fiecare a avut grijă de propria avere. Deşi tata ajutase toată familia. Restul familiei s-a retras şi eu singură am dus acel proces din 1940 până în 1951. 11 ani! Dar la finalul procesului s-a ajuns la concluzia că nu furase nimic statul român.
  • Concret, de ce-l acuzau pe Mihail Moruzov?
Că a furat, a cheltuit din banii statului. Sumele au fost diferite, au scăzut pe parcursul procesului de la 500 la 300 de milioane de lei. Ca la sfârşit să se spună că nu-l pot scoate “basma curată”. Toate actele mele le-am avut la avocat. Dar el a fost arestat după ’46-’47, i s-au luat toate lucrurile şi arhiva într-un camion, printre care şi actele mele. Nimeni nu vrusese să ia procesul tatălui meu, din cauza lui Antonescu. A venit la noi avocatul Pascu şi a spus: “Eu vreau să iau procesul. Nu-mi plătiţi nimic, doar taxele de judecată”. Nu ştiu dacă a avut vreo obligaţie faţă de tatăl meu, însă a avut curajul să preia acest proces. Când câştigam eu, statul făcea recurs. La început, în timpul războiului a fost mai bine, dar după ce a venit comunismul a mai durat ceva. Magistratul Emil Macri a cerut la proces ca eu să plătesc cu viaţa pentru ce a făcut tatăl meu.
La momentul actual, în Tulcea se întâmplă ceva de neconceput – Primăria şi chiar un văr de-al meu refuză să dea rudelor drepturile înapoi. De ce? Spun că nu s-a terminat procesul! Cum să nu se fi terminat procesul? Mai susţin că s-ar fi terminat în favoarea statului în 1949, dar până în 1951 nu a fost proces?
  • Din ce trăiaţi?
Mai târziu am aflat întâmplător că tata l-a chemat pe unchiul meu, tutorele, şi i-a propus să-i dea bani ca să ridice casa noastră de la Constanţa, să o mărească, astfel încât parterul şi etajul să rămână al meu şi al mamei şi să o mai ridice cu un etaj pentru unchiul meu. Şi i-a dat o dată 800.000 de lei pentru arhitect (de faţă era Ioan Moruzov) şi ulterior i-a mai dat alţi 1.200.000 de lei. Împreună cu fiica unchiului meu am găsit în seiful lui cecuri de bani încasate pe numele meu. O singură dată, la o discuţie cu unchiul meu, i-am spus de banii pe care i-a încasat.
  • Bani pe care nu i-aţi văzut niciodată…
Nu, însă aflasem de ei de la directorul Băncii Agricole din Constanţa. Întâmplător, directorul s-a căsătorit şi a plecat din Constanţa. Când a venit să-şi ia rămas bun de la noi, mama i-a spus că vreau să-mi iau serviciu. El a ripostat: “Dar tu l-ai întrebat pe fratele tău? De ce să-şi ia Aurora serviciu? Vorbeşte mai întâi cu el”. Aşa am aflat că în bancă existau bani şi pentru mine, astfel încât să nu mai trebuiască să muncesc.
  • În timpul regimului comunist a avut vreo influenţă asupra dvs. faptul că sunteţi fiica lui Moruzov?
Nu. Nu prea am avut greutăţi, pentru că nu s-a ştiut de mine. Cu ocazia procesului s-a aflat de existenţa mea.
  • Cum s-a desfăşurat viaţa dvs. în Bucureşti? Aici aţi făcut liceul…
Am făcut doi ani de Belle arte. Dar când s-a organizat examenul de selecţionare, l-am picat. Înainte de examen mă întâlnisem cu un fost profesor – care era împreună cu Zaharia Stancu – şi l-am întrebat ce şanse am să mi se ia în considerare o eventuală contestaţie. Fără să spun cine sunt. După examen, s-au adunat vreo 600 de contestaţii, dar prima chemată am fost eu. Am fost primită până la urmă la pictură, dar cu repartiţie în provincie. Dar eu nu puteam pleca în provincie, deoarece o aveam pe mama bolnavă. Am cerut să fiu amânată cu un an la Belle arte. Între timp am făcut şcoală de desenatori tehnici. De acolo am fost repartizată la IPROCHIM (Institut de proiectare în chimie şi petrochimie, înfiinţat în 1948 – n.n.), unde am lucrat 32 de ani, până am ieşit la pensie.
  • Aţi avut-o toată viaţa pe mama în întreţinere…
Da. Mama a murit înainte de Revoluţie. Am locuit pe Strada Andrei Mureşan, într-o locuinţă unde mai stăteau trei familii, aveam o bucătărie comună. Până la final am fost cinci familii. Ne-am înţeles dintotdeauna foarte bine. Într-o seară, întorcându-mă dintr-o delegaţie, un grănicer care păzea strada mi-a spus că eu nu mai locuiesc acolo. Am aflat de la o verişoară că noua adresă era Calea Floreasca nr. 55. Am ajuns acolo pe la ora 1 noaptea, am sunat la uşă şi proprietarii mi-au arătat unde locuieşte mama. Era o fostă bucătărie de vară.
  • De ce aţi fost evacuate?
Acolo casele aveau gaze şi ruşii au vrut toată strada. În patru ore au fost evacuate toate casele. Mai ales că au auzit că sunt fiica lui Moruzov… Mama nu a putut fi evacuată decât cu două geamantane. Vecinii cu care am stat nu au spus că tablourile din podul casei erau ale noastre, şi le-au luat la ei şi apoi mi le-au returnat. În noua casă, de 6 mp, cu o teracotă şi o chiuvetă trebuia să traversezi curtea ca să ajungi la bucătăria de iarnă şi aerisirea se făcea cu uşile şi cu geamurile deschise. Aici, unde stau acum, am primit casa după 15 ani. Timp de 15 ani m-am luptat pentru acest apartament din Şoseaua Giurgiului. Mai am doar câteva tablouri. După Revoluţie am încercat să văd dacă pot şi eu recupera ceva. Când am vrut să recuperez moşia tatei de la Buda (Prahova), mi s-a spus că pe acea locuinţă nu există acte. Am vrut să o donez SRI, poate că s-ar fi făcut acolo o unitate, care să poarte numele tatălui meu. Căci el a vrut cu tot dinadinsul două lucruri: să ajute Tulcea (unde a şi făcut şcoli, spitalul, ba chiar pregătise cu un arhitect planurile pentru canalizarea oraşului) şi un azil de bătrâni pentru lucrătorii de la Siguranţă. Nu a apucat să facă nimic din ce şi-a propus. Pentru că eu nu am avut copii, am zis să donez moşia de la Buda SRI-ului, care s-a luptat foarte mult să obţină actele, dar nu a reuşit. Noi am cerut la Primărie actele, şi s-a găsit o singură hârtie în care se spune că MApN-ul a ridicat actele găsite în arhivă. Iar eu nu aveam nici un act, căci le pierdusem la arestarea avocatului Pascu.
  • Deci ar trebui să fie undeva la Armată…
Da sau s-ar putea să fie distruse. Însă când am început să căutăm ce şi cum, ne-am lovit de un lucru: casa de acolo a fost recuperată de o nepoată a Mariei Antonescu. Dar în baza cărui act? Pe atunci, actele se puteau face cu doi martori. Când am cerut actele la Primărie, primarul a fost evaziv…
  • Securitatea nu v-a căutat niciodată?
Ba da. Într-o zi am primit o hârtie cum că trebuia să mă prezint la Poliţia de la Greceanu. Acolo m-a întâmpinat un comisar pe care l-am avut apoi şef de Cadre la IPROCHIM. M-am prezentat, tocmai ce-mi schimbasem buletinul, cel vechi fusese furat. Mi s-a spus că trebuie să dau o declaraţie, deoarece buletinul meu vechi, furat, a fost găsit într-o haină de blană de la Romarta. Am spus că nu ştiu nimic, mi-au arătat buletinul vechi, am dat declaraţia şi am plecat acasă. După mine a ieşit acest comisar, mi-a spus că se numeşte Simion, că a lucrat cu tatăl meu. M-a condus acasă, pe drum întrebându-mă de unele, de altele, mi-a spus că ştie că o duc greu, că am mama bolnavă, că aş putea să trăiesc mai bine dacă aş vrea să lucrez cu ei… Că mă voi duce la restaurante, că voi fi bine îmbrăcată, că trebuia să ascult ce mai zice lumea din jurul meu. Şi i-am răspuns că eu aşa ceva nu fac. În viaţă nu am gândit niciodată înainte ce voi spune. În anumite momente, mi-au venit ideile salvatoare. Şi i-am spus că semăn cu mama mea, nu cu tatăl meu, sunt sentimentală. Dacă mă puneţi să ascult sau să urmăresc pe cineva, eu mă duc şi îi spun că este urmărit.
  • Aţi fost căsătorită vreodată?
Nu, mama mea era foarte bolnavă. Nu mă lăsa să dorm, trebuia să stau cu ea. Eu numai în delegaţii dormeam bine, dar lăsam pe cineva să stea cu ea.
  • Şi aţi suferit atât de multe pentru un om pe care l-aţi văzut de câteva ori în viaţă.
Nu are importanţă. Este tatăl meu.

“Bigama” Rica Antonescu
O altă variantă a fost pusă în circulaţie de Nicolae D. Ştefănescu, fost subaltern al lui Moruzov, ajuns director al SSI (martie-iulie 1945). El a povestit în anii ’90 că Moruzov întocmise un dosar compromiţător la adresa Mariei Antonescu, cea de-a doua soţie a mareşalului, spunând că mai fusese căsătorită cu un cetăţean francez, Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller, care se ocupa la Paris, printre altele, şi cu jocurile de noroc. Maria a divorţat de Fueller (1926), numai că, după căsătoria cu Antonescu (1927), fostul soţ – se pare şantajat de serviciul românesc de informaţii – i-a intentat proces de bigamie, pe motiv că femeia nu-şi transcrisese hotărârea de divorţ. Conform legislaţiei civile româneşti, ea se afla astfel în situaţia ilegală de bigamie. Avocatul Mihai Antonescu (viitor ministru al Justiţiei în guvernarea Antonescu din 1940-1944) a ieşit învingător, justiţia găsind-o pe Maria Antonescu nevinovată. Căci dreptul civil francez nu o obliga să-şi facă transcrierea hotărârii de divorţ pronunţată de instanţa franceză. Ştefănescu aminteşte şi relatările unui ziarist care i-a povestit că Ion Antonescu (foto) s-a străduit atât de mult să păstreze intactă imaginea soţiei, încât a cerut, sub ameninţarea cu pistolul, directorilor de ziare bucureştene să nu publice
“afacerea”. http://www.jurnalul.ro