duminică, 22 aprilie 2012

Joseph Goebbels( 1897-1945)

Joseph Goebbels: “Garda de Fier este cea mai importanta miscare a secolului”

autor: FrontPress 22.04.2012
Alexandru M. Frâncu – Mărturii după 70 de ani. O spovedanie tulburătoare: Vreau să vorbesc în cele ce urmează despre Sonderführerul Werner Heydrich, pe care l-am cunoscut la Paris în 1942, în vremea când nemţii ocupau jumătate din Franţa.
Instalaseră în capitala ţării din prima zi de ocupaţie o Propagandaabteilung cu o serie de Propagandastaffel în oraşele mai importante. Cum eram secretarul general al Association des correspondants de presse étrangers à Paris şi cum eram de asemenea singurul din cei 158 de membri care vorbeam germana, şeful secţiei Paris, Dr. Wilhelm Eich, un om cult şi bine crescut, deci fără aroganţa comună neamţului de rând, a pus imediat mâna pe mine, invitându-mă ca traducător la conferinţele de presă oferite ziariştilor străini. Preşedintele nostru era contele Giacomo Antonini, de la Corriere della Sera, vicepreşedinte (până la intrarea Americii în război) Philip Wright Whitcomb, de la Boston Transscript, iar secretar general, subsemnatul.
Serviciul de interpret îl ofeream gratis. Mi-se părea neelegant să iau plată, căci toţi profitam de aceste conferinţe săptămânale, la care apăreau “Nazibonzen” (şefii nazişti), dar nu numai. Astfel mi-a fost dat să-i interpretez pe von Karajan, Ernst Jünger, Mareşalul Rundstedt şi mulţi alţi cetăţeni oneşti. Dar se crease o problemă pentru Dr. Eich, şeful propagandei. Găsea că a mea contribuţie de interpret era utilă, ba chiar foarte utilă, dar nu ştia cum să mă răsplătească. Îmi dădea pachete de ţigări “für deine Rumänen” (pentru românii tăi), sau tichete de alimentaţie (zahăr, pâine, unt, carne) pentru aceiaşi români, dar găsea că nu era suficient. De două ori a reuşit să mă ajute esenţial la eliberarea “secretarului” meu Lică Cracanera, arestat de Gestapo pentru că nu arbora steaua galbenă (a se vedea amintirile mele despre Cioran şi Lică din “Permanenţe” Nr. 9/2011). Eich a făcut un demers curajos, aproape imposibil, pe lângă şeful său, Maiorul Schmidke, un antipatic arogant, dar care totuşi, în faţa cererii noastre, contrar impulsului său natural antisemit, l-a eliberat pe Lică : “Nimm Deinen Juden und geh zum Teufel mit ihm!” (“Ia-ţi evreul şi du-te cu el la dracu’.”) Până la urmă am descoperit împreună, Eich şi cu mine, o manieră de a mă răsplăti fără a-mi angaja responsabilitatea morală: lansarea unui buletin informativ, Information Hebdomadaire, o sinteză a informaţiilor de sursă elveţiană şi americană, oferită nu numai camarazilor mei, corespondenţi străini, ci şi colegilor naţionalişti francezi, în special Robert Brasillach şi Lucien Rebatet, de la Je suis partout.
Dar să revin la Information Hebdomadaire, pe care îl redactam singur, şi pentru care -acum cu toată stima- eram bine plătit. Cine era însărcinat să mă alimenteze cu informaţiile “tabu”, pe care eu trebuia să le cenzurez şi să nu public ceea ce nu era “sănătos” era Sonderführerul Werner Heydrich. Un om fin, discret, aproape tăcut şi foarte timid: era totuşi fratele celebrului măcelar Reinhard Heydrich, asasinul a sute de nenorociţi, lichidat drept represalii la Praga de către patrioţii cehi. Într-o zi de la începutul lui 1942, acest Sonderführer, timid ca de obicei, îmi spune: “Aş vrea să luăm masa împreună”. “Nimic mai uşor: ne întâlnim la Clubul Presei, pe Champs Elysées.” “Nu, vreau la d-ta acasă!” Mi s-a părut bizară dorinţa lui, dar, evident, am acceptat. În ziua stabilită Heydrich se înfăţişează la ora 12 fix. „Am preparat un dejun cu totul special, în onoarea d-tale“. „Ich bin nicht gekommen um zu essen. Ich bin gekommen um zu weinen“ (“N-am venit ca să mănânc. Am venit ca să plâng.“) Şi a izbucnit în lacrimi. „Ştiu că n-ai să mă trădezi. Cu nemţii mei ar fi imposibil…“. Şi printre lacrimi continuă: „Suntem pierduţi! Nu pentru că putem pierde războiul pe care l-am lansat pe două fronturi. Cu geniul nostru militar am putea eventual să-l câştigăm.“ “Ich weine, weil wir unsere Seele beschmutzt und verloren haben!“ („Plâng pentru că ne-am întinat şi ne-am pierdut sufletul!“) „Războiul ar fi mai bine să-l pierdem. Ar fi mai just. E generaţia noastră care trebuie să-şi ispăşească păcatele. Voi nu ştiţi în ce aventură groaznică ne-am angajat. Poate doar bolşevicii să fie tot atât de criminali ca noi. Suntem pierduţi. Şi ce-am făcut cu evreii! Ce facem cu ei încă, în fiecare zi! Cum Dumnezeu ne-a lăsat să cădem atât de jos?”A mai plâns cât a putut. Pe urmă s-a liniştit. I-am spus că nu există nici un pericol de a se afla ce a mărturisit. “Şi chiar dacă s-ar afla şi m-ar lichida – mai bine mor!”.
Bietul Heydrich – nu ştiu ce s-a ales de el, dar s-a simţit vizibil mai bine după spovedanie. Rup acum taina acestei mărturisiri, după şaptezeci de ani. Dar datoram acestui Om, acestui neamţ care cu siguranţă nu era singurul să simtă şi să gândească aşa, îi datoram aceste amintiri cu speranţa ca ele să poată spăla, fie şi numai microscopic, sufletul german de vinovăţia istorică ce apasă asupra lui.
Nu era un păcat pentru noi, românii, de a continua alături de nazişti, în ciuda crimelor lor incomensurabile în oroare? Fapt e că în 1942 eram mult mai puţin informaţi despre ceea ce viitorul va numi holocaust, în schimb ştiam aproape totul despre atrocităţile scelerate ale bolşevicilor stalinişti. Iar ruşii ne atacau şi ne măcelăreau pe noi, românii, după cum s-a văzut şi la ocuparea Basarabiei în 1940.
Tragedia lipsei de suflet. “Cea mai importantă mişcare a secolului” – un ultim colac de salvare?
Cu imensă tristeţe încep aceste pagini în care încerc să reconstruiesc cele trei contacte cu Joseph Goebbels. Era tot la începutul anului 1942, la scurt timp după cele relatate mai sus. Credeam pe atunci că mă aflu în faţa unei mari personalităţi politice la nivel european, Ministrul Propagandei, unul din oamenii cei mai importanţi – al treilea sau al patrulea – din regimul nazist. E ceea ce percepeam în 1942, când războiul Germaniei pe două fronturi nu era încă decis. Dar ceea ce exista complet şi definitiv (o ştim astăzi) era ura a milioane de fiinţe de toate naţionalităţile contra exceselor şi cruzimii anumitor aspecte ale naţional-socialismului german. Doar puţini aliaţi – între care şi noi românii- încercau să le înţeleagă şi, ca atare, să le ierte, în măsura în care aşa ceva ar fi posibil. Probabil că numai Dumnezeu poate să o facă. Eu am fost doar martorul căruia Sonderführerul Werner Heydrich, fratele mult mai celebrului Reinhard Heydrich, a ales să mi se spovedească cu lacrimi, să-şi descarce conştiinţa de povara imensă care o apăsa. Mai departe reproduc relatarea obiectivă a celor trei contacte pe care în 1942 le-am considerat normale: întâlniri între o somitate politică şi un simplu plebeu pus de întâmplare alături de ea, pe care modestul cetăţean de rând care eram n-avea nici voie nici nevoie să le înţeleagă şi să le comenteze.
Azi, în 2012, la vârsta de 98 de ani, în pragul drumului final, îndrăznesc să înţeleg situaţia cu totul altfel: m-am întâlnit de trei ori cu un om care se îneca. Şi care avea slaba speranţă de a fi găsit într-un legionar român un ultim colac de salvare. Lucid, inteligent şi bine informat, în 1942 Goebbels nu mai avea îndoieli despre sfârşitul ce se apropia, inevitabil, neiertător, groaznic. Ca şi Heydrich, de care am amintit, avea nevoie de spovedanie. Dar n-avea cui.
Iată cum am intrat în viaţa lui -cu orbirea de atunci- şi din care am ieşit tot aşa de repede cum am intrat.
Contacte directe am avut trei în două zile de prezenţă. Anul era 1942. Locul: Berlin. Motivul: Goebbels invitase o delegaţie de 22 de membri ai Asociaţiei corespondenţilor de presă străini cu sediul la Paris. Primul contact: prezentarea de către conducătorul nostru, Dr. Wilhelm Eich, Sonderführer la Propagandastaffel Paris, a Asociaţiei noastre ministrului Goebbels. La fiecare jurnalist prezentat, Goebbels îi strângea mâna, zicând “enchanté“. Când a venit rândul meu s-a iluminat imediat şi cu un surâs larg a exclamat: “Rumäne? Das heisst Eiserne Garde!” (“Român? Asta înseamnă Garda de Fier!”), crezând că orice român de vârsta mea trebuia să fie legionar. Cu efuziune a continuat: “Die Eiserne Garde ist die wichtigste Bewegung des Jahrhunderts. Nicht nur politisch, sondern wesentlich geistlich. Die einzige Bewegung die das junge Volk total an sich gewonnen hat. Ein grosser Schritt in Richtung des neuen Menschen.” (“Garda de Fier este cea mai importantă mişcare a secolului. Nu doar din punct de vedere politic, ci mai ales spiritual. Singura mişcare care a cucerit pentru ea întregul tineret. Un mare pas în direcţia omului nou“.) Colegii mei au ascultat uimiţi explozia de entuziasm a ministrului, fără să înţeleagă un cuvânt. Şi s-a trecut la prezentarea următorului coleg, fără niciun comentariu. După o oră de amenităţi fără importanţă, invitaţi la un drink cu fursecuri pe o terasă care domina Berlinul, colegii mei, intimidaţi oarecum de importanţa ministrului, a treia personalitate în stat, s-au limitat a formula întrebări goale, fără niciun risc. Deci nici mersul războiului, nici epuraţia internă (teribila lichidare a evreilor nu ajunsese încă la cunoştinţa noastră, eu o aflasem doar din mărturisirea intimă a lui Heydrich), nici atrocităţile comise de bolşevici, de care eram informaţi, însă asupra cărora nu ni se părea cuvenit să facem vreun comentariu. Cu excepţia unui singur coleg, ziaristul norvegian Hjalmar Elms, membru al unui mic partid naţionalist. (Devenit prieten al meu, salvându-mă în 1944 când Parisul a fost liberat de către americani şi în consecinţă ocupat de furia dezlănţuită a comuniştilor, majoritatea evrei. Elms, cu ajutorul lui Lică Cracanera, m-au scos din Paris, unde eram ameninţat de moarte, şi m-au ascuns la Angers, la castelul baronului de la Paumelière).
Elms, ziarist norvegian cunoscător al limbii germane, i-a pus două întrebări lui Goebbels. Prima, de ce şi-a exprimat părerea că Garda de Fier a românilor era mişcarea cea mai importantă a secolului. Răspunsul lui Goebbels: “pentru că şi-a păstrat sufletul şi religia” (am redat textual). Apoi continuă: “Am citit undeva, mi-se pare în Das Büchlein des Nestführers (Cărticica şefului de cuib), o poziţie doctrinară definitivă a lui Codreanu “der Kapitän”: Legionarul nu cunoaşte ura. Sentimentul ce-l animă exclusiv şi integral este dragostea. Legionarul iubeşte pe toţi semenii săi, indiferent de rasă, neam, religie sau limbă”. Acesta a fost textul citat, “ipsis litteris”, de Goebbels, care avea cunoştinţă sumară de Pentru legionari şi de toată istoria Mişcării, de unde şi entuziasmul lui subit când a aflat că sunt român.
A doua întrebare a lui Elms: “Domnule Ministru, aţi putea să ne daţi o definiţie sumară a naţional-socialismului?” “Da. Nationalsozialismus ist zusammenmarschieren. Naţional-socialismul e a înainta în marş bătut contra militarismului francez, imperialismului britanic şi capitalismului sălbatic.” Am simţit aici delicateţea personală a lui Goebbels (americanul Whitcomb era prezent printre noi), înlocuind expresia “capitalism american” cu formula mai suavă de “capitalism sălbatic”. Cu excepţia acestui stereotip, Goebbels n-a mai citat, în nicio ocazie, numele vreunei naţiuni. “Dar să mergem la principal: cum văd eu, Goebbels, viitorul continentului nostru.” Şi ridicându-se, s-a angajat într-un discurs entuziast de vreo 20 de minute, în care n-a spus niciun cuvânt despre mersul războiului, despre comunism sau Stalin, insistând exclusiv, cu enorm entuziasm, asupra Europei viitoare, în care va exista loc pentru toţi, fără diferenţă de neam, limbă sau religie.
Colegii care n-au înţeles nimic au rămas din nou perplecşi. Şi conducătorul nostru, Dr. Eich, dându-şi seama că nu fusese prevăzut un asemenea moment, a intrat în panică. Venind înspre mine, m-a implorat disperat: “Franco, rette mich! Sag ein paar Worte. Fasse kurz was der Minister gesagt hat. Tu etwas!” (“Frâncu, salvează-mă! Spune câteva cuvinte. Rezumă pe scurt cele spuse de ministru. Fă ceva!”) Nu m-am lăsat rugat. Cum discursul fusese excelent, cu un bogat şir de idei strâns concatenate, în jurul antagonismului naţionalism-internaţionalism, cu schiţarea naşterii omului nou, deja realizată de un tânăr naţionalist european (se referea fără îndoială la Corneliu Zelea Codreanu, dar Goebbels îşi impusese de la început să nu citeze nume), fără niciun efort am pus toată căldura şi tot entuziasmul de care eram capabil în traducerea (de fapt, în reconstituirea) mea franţuzească.
Colegii au aplaudat frenetic. Evident, nu pe mine, ci pe Goebbels. Iar acesta, ridicându-se de pe scaun, s-a îndreptat şontâc către mine. Îmbrăţişându-mă (ceea ce nu prea e un gest nemţesc) mi-a spus: “Niemals, in langen Jahren, hat mich jemand so gut verstanden wie Sie. Sie haben mein ganzes Denken treu und vom Herzen wiedergegeben. Ich wusste nicht, dass ich so gut gesprochen habe…“ (“Niciodată, de-a lungul a mulţi ani, nu m-a înţeles cineva atât de bine ca dvs. Mi-aţi redat întreaga gândire fidel şi din toată inima. Nici n-am ştiut câ am vorbit atât de bine…“) Ultima propoziţie fiind însoţită de un zâmbet. (Aici Goebbels a exagerat. Era normal să vorbească bine. De când intrase în partid, era considerat ca fiind cel mai cult (cu un doctorat în filosofie) şi unul din cei mai străluciţi comunicatori.) M-a chemat a doua zi dimineaţa la Minister.
Privind în urmă, după şaptezeci de ani, pot aprecia mai bine cele trăite atunci. Era o vreme în care legionarii refugiaţi în Germania erau ţinuţi în carantină, pentru a fi ulterior internaţi în lagăre la ordinele lui Hitler şi Himmler, care nu au înţeles câtuşi de puţin esenţa acestei mişcări româneşti. Explozia lui Goebbels, oarecum necontrolată, venea din adâncul inimii lui: insatisfacţia faţă de lipsa de suflet şi de religie a naţional-socialismului, insatisfacţie pe care trebuia s-o păstreze ascunsă: pericol de moarte! Goebbels a fost primul intelectual serios al naţional-socialiştilor. Şi-a luat doctoratul în filosofie şi a simţit că nu-l poate accepta integral pe Hitler. A mers mai departe: în ianuarie 1926, în apartamentul Gauleiterului Rust (Hannover), Goebbels a venit cu o moţiune în care cerea ca “acest mic-burghez Adolf Hitler trebuie să fie eliminat din Partidul Naţional-Socialist”. Mai târziu (1927), meduzat de acelaşi Hitler, îl tratează (în jurnalul său intim) de “geniu irezistibil”. Când Goebbels caracteriza Mişcarea Legionară drept cea mai importantă a secolului, făcea indirect şi o critică a lipsei de suflet şi a neaderenţei la religie a nazismului, fascismului şi a altor mişcări. Curios că Goebbels m-a luat de sigur ca legionar. Pentru el, un român de etatea mea trebuia să fie legionar.
La Ministerul Propagandei, Goebbels, care nu mă cunoscuse decât cu o zi în urmă, mi-a declarat textual: „Te invit să colaborezi cu mine la administrarea Centrului de acţiune pentru viitoarea Europă Unită, nu pentru că am încredere în d-ta, Frâncu, ci în legionarul român care eşti”, oarecum ca să scuze izbucnirea necontrolată a entuziasmului său şi mai ales decizia de a face un colaborator dintr-un tânăr cunoscut de abia o zi. Simţea că puteam să-l consider neserios: că lua hotărâri fără baze concrete. “Nu, nu improvizez. Te cunosc de ani de zile. Nu pe tine, Frâncu, ci pe tine, legionarul. Numai voi, legionarii, sunteţi capabili să vă desprindeţi de bunurile trupeşti. Numai voi, legionarii, sunteţi gata să vă daţi viaţa pentru un ideal, pentru şeful care încorporează acest ideal. Nicăieri în altă parte de lume nu am întâlnit o atât de perfectă simbioză între crez şi realitate. Şi am încredere în Legiune, pentru că nicio altă mişcare nu îşi afirmă sărăcia ca ideal de viaţă şi dragostea, cum ziceţi voi, pentru moartea legionară. Sunt amplu informat despre Mişcarea Legionară şi atribui această postură adoptării creştinismului iniţial, necorupt de trecerea secolelor. Îţi spun asta ca să explic de ce te-am ales pe tine, un străin, şi nu pe vreun tânăr militant nazist. Pentru că noi, ca şi fasciştii, am pierdut contactul intim cu creştinismul. Voi nu.” Din nou, pentru a fugi de realitatea neiertătoare, de anticiparea viitorului, Goebbels, cu optimismul său exagerat, mi-a evocat o imagine solară, aş zice bucolică, a viitorului apropiat. Subliniind figura “omului nou”, despre care – confesa – nu avea o idee definită. “Împreună, reflectând mult şi citind şi mai mult, în germană, franceză, engleză şi alte limbi culte, vom ajunge la noţiunea completă şi definitivă de om nou”. De abia azi, în 2012, înţeleg strădania lui de a descoperi omul viitorului. Nu era căutarea lui definitivă. Era doar un pretext de a fi împreună, de a schimba impresii, şi eventual, până la urmă, să descoperim împreună un modus faciendi pentru un conţinut care ne era încă cu totul necunoscut. Dar mai ales pentru a expulza, a goni, imaginea progresivă de teroare a zilelor ce urmau să vină. Iată ce dorea Goebbels, sprijinindu-se pe omul trimis de Legiune, trimis poate de Dumnezeul copilăriei sale, când mai credea încă în Cel de Sus: eu, omul venind miraculos din inima Legiunii, trebuia să-l salvez, şi, mai ales, să-i salveze copiii. Mi-a căptuşit imediat propunerea şi cu o ofertă concretă: 1000 de mărci pe lună, două camere în Kaiserhof din Berlin (un hotel de prestigiu) şi – surâzând – două secretare: o blondă şi o brunetă.
Din păcate -sau mai degrabă din fericire- n-am acceptat. Eram prins la Paris de revista Propagandei, de funcţiunea mea de tălmaci oficios al conferinţelor de presă, şi de calitatea (o povară) de preşedinte al studenţilor, pentru care aduceam săptămânal bani de la Ambasada noastră pentru a alimenta cantina studenţilor (care funcţiona la Biserică). Modul cum am refuzat a fost cu totul inabil, negândit, brusc. Am făcut-o instinctiv. Trebuia poate să cer un timp pentru a medita. Puteam să imaginez o navetă Paris-Berlin din zece în zece zile, trebuia – mai ales- să găsesc un loc de refugiu pentru copiii lui, să le găsesc o nouă patrie. De exemplu să pregătesc încă din timp intrarea lor în Ţara Bascilor, fie în partea franceză, fie în cea spaniolă. Sau instalarea lor într-o familie de ţărani în Muntenia. Sau încredinţarea lor lui Cracanera, întotdeauna dispus să ajute, pentru instalarea lor printre evreii lui. Sau: adoptarea lor de către mine. Dar cu ce consecinţe şi ce riscuri? N-am făcut nimic, n-am încercat nimic, n-am imaginat nimic. Goebbels, în visul său utopic, aştepta ceva de la trimisul Legiunii. N-am fost capabil să întrevăd nicio ieşire. Dacă aş fi acceptat să “lucrez” cu el, copiii lui ar fi putut fi poate salvaţi. Dar de data asta nu cad eu în utopie?
Aceasta era misiunea ce mi-o atribuia ca omul disperat, care descoperă “forţe divine” de care să se anine. Goebbels descoperea în mine un element trimis de sus, ca să-i servească de sprijin şi să-l salveze. Aşa văd situaţia astăzi. În 1942 era vorba în realitate de o victimă care se îneca. Spre orice latură privea, găsea porţi şi ferestre închise. Pentru el, în Germania nu mai era ieşire. Doar un trimis al Legiunii – la ananghie suntem dispuşi să credem în miracole – putea întruchipa minunea venind din afară, de la Garda de Fier a îndepărtatei Românii.
Iată de ce, când cu menajamente i-am spus că din păcate nu pot accepta oferta lui, s-a schimbat la faţă, şi-a pierdut surâsul şi a spus “Schade” (păcat). Ca şi cum dintr-o dată i s-ar fi năruit castelul construit prea repede şi fără altă bază decât credinţa.
Nu a schiţat nicio tentativă de a-mi schimba decizia. A avut senzaţia că ultimul colac de salvare se pierduse definitiv. El, omul atât de inventiv, n-a reuşit să-şi imagineze nicio soluţie. L-am lăsat cu o profundă decepţie, eu însumi ieşind profund deprimat şi nefericit. Dar mă simţeam zdrobit, nu de drama lui, pe care în 1942 nu o intuiam încă, ci de greutatea enormă a misiunii atribuite, pe care o consideram peste măsurile mele. Probabil că nu se putea face nimic. Eu nu aş fi fost decât un simplu pai, de care Goebbels, în căutarea sufletului lipsă al naţional-socialismului, încerca să se agaţe cu disperarea celui care se îneacă. Visul lui despre Europa viitorului, a tuturor naţionalităţilor, avea să se spulbere în curând. Cursul naţional-socialismului înspre catastrofă devenise ireversibil. Legionarii din Germania, trataţi încă de la început cu răceală, cu statut de prizonieri politici, aveau să fie în curând închişi în lagăre de concentrare şi eliberaţi doar după 23 August 1944, pentru a participa la lupta contra comunismului în numele ţării lor. Goebbels a intuit încă din acel moment în care ne-am întâlnit, în 1942, că lipsa de suflet a naţional-socialismului avea să se încheie într-o tragedie. Cu toate că şi-a dat seama de acest lucru, el nu avea de ales decât să-şi urmeze destinul până la capăt: soarta lui era oricum pecetluită. Trei ani mai târziu, în 1945, la apropierea trupelor bolşevice de Berlin, Goebbels, poate singurul înalt demnitar care nu participase în niciun fel la crimele naziste şi care a deplâns din tot sufletul monstruoasa “soluţie” a problemei evreieşti, a tras totuşi concluzia de onoare: sinuciderea, împreună cu întreaga sa familie.
Cuvintele pe care mi le-a adresat în cadrul întâlnirilor noastre au fost în felul lor tot o spovedanie, dar şi un avertisment: indiferent cât de mare este puterea militară şi politică a unui regim la un moment dat, lipsa sa de suflet şi de dragoste nu-l poate face să dăinuiască în istorie. Sfârşitul va fi întotdeauna o tragedie cumplită. De Alexandru Mateescu Frâncu – Rio de Janeiro, Martie 2012 - Revista Permanente
H

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu