joi, 31 mai 2012

Banc.....

Scufita Rosie leagana cosuletul in manuta mergind vioaie si vesela spre bunicuta. La un moment dat o voce groasa si cam infundata din tufis: - Stai pe loc, sunt lupul fioros, ce-ai in cosulet? - Ia, niste placinta de mere pentru bunicuta, ca-i bolnava. Vocea, cu rasuflarea intretaiata: - Bine, bine, si-altceva? - Pai, niste dulceata de mure, facuta de mine. Vocea geme dureros: - Lasa, lasa, si-altceva ce mai ai? - Aoleu, nu mai am nimic adica ar mai fi niste servetele de hirtie. Vocea pitigaiata si scremuta. - Lasa servetelele si cara-te.
bee.ro/

Incetineala paguboasa

Incetineala cu care se desfasoara in demascarea  hotilor, face un mare serviciu bandei care a condus. Au timp sa-si acopere urmele  si in continuare trai Nineaca pe banii Babachii.
Dar noua celor multi si saraci nu ne face  nici un fel de serviciu. Asta ca nici acum nu putem pune mana pe bani sau o mai mare parte din banii furati, dar dupa ce vor trece prin toate mainile murdare si hoate ale institutiilor statului care au principala sarcina sa demaste banda de infractori? O mana, se spala pe alta.
Nu gasesc scuza ca totul merge in pas de melc.  Macar sa fie suspendata activitatea  capilor mafiei.
Pana ce nu va fi decapitata  banda mafiota care conduce toate  magariile adicaseful ei, primul om in stat, nu se va schimba nimic.  Pune bete in roate si nimic  nu se va schimba. Minte diabolica!
Cei care sar cu gura sa spuna ca s-a mai facut ceva, nu fac decat sa  stinga elanul ca,  mai este mult de facut pana la stingerea valvataiei.
Traiul bun si onorurile nemeritate  ale acestor jigodii, nu se mai pot lua inapoi. Sunt putrezi de bogati si cand va fi timpul potrivit isi vor lua zborul :)))) Si vor rade zeci de ani si va ramane de pomina in urmasii lor, ce desteapti au fost de au falimentat o tara impreuna si pe mana oilor ei.

miercuri, 30 mai 2012

Demolarea casei Muhle

Mafia imobiliara TIGANEASCA loveste din nou. Cine a dat unda verde pentru inceperea demolarii casei Muhle?

autor: FrontPress 30.05.2012
Imi pun si eu o intrebare ca timisorean care mai si judeca: Sa fie o coincidenta inceperea lucrarilor de demloare ale celebrei case de pe Bd. Mihai Viteazu din Timisoara tocmai in mijlocul campaniei electorale pentru alegerea noului primar al Timisoarei? Cateva argumente care ma pun pe ganduri:
Poate putini realizeaza acest lucru, dar majoritatea interventiilor facute pe caldiri istorice, asa-zisele palate tiganesti din Timisoara au fost efectuate in baza unor autorizatii emise inainte de 1996, adica pe vremea fostului primar Viorel Oancea.
In ciuda imaginii publice adesea contrare, Primaria Timisoara s-a luptat efectiv cu mafia imobiliara tiganeasca. Din toate informatiile pe care le am se pare ca, desi exista functionari corupti in toate institutiile statului buba cea mare se afla totusi in justitie. Neaos spus, tiganii castiga procese sau acestea treneaza la nesfarsit mituind judecatorii. Evident judecatorii sunt sub controlul oricui dar nu al Primariei Timisoara.
Primarul Ciuhandu si viceprimarul Adrian Orza, sunt perceputi de mafia imobiliara tiganeasca ca persoane non-grata in urma incercarilor permanente, chiar daca nu intodeauna incununate de succes de a bloca aceasta mafie imobiliara. Cei doi au primit nenumarate amenintari la adresa lor si a familiilor.
Interventia pe cladirea istorica a fost aprobata de catre Directia Judeteana Pentru Cultura si Patrimoniu National Timis aflata in subordinea Ministerului Culturii (deci in niciun caz sub controlul Primariei Timisoara) inca din IULIE 2011!
La sesizarea Ligii Banatene, in cursul saptmanii trecute Primaria a stopat imediat lucrarile de pe Bd. Mihai Viteazul Nr. 3 notificand totodata Inspectoratul de Stat in Constructii. Actualmente lucrarile sunt sistate si supravegheate de Politia Comunitara.
Lucrarile de demolare a constructiei au inceput tocmai in saptamana in care dl Nicolae Robu a fost internat in spital cu probleme foarte grave de sanatate. Din informatiile pe care le detin, dl Robu a suferit un infarct si ulterior a fost supus unei interventii chirugicale complicate: cvadruplu bypass coronarian – operatie pe cord deschis.
Dintr-o data, toata presa online si subiectul de conversatie al zilei se muta de la starea de sanatate a dlui Robu si capacitatea acestuia de a indeplini functia de primar al Timisoarei in cazul in care ar obtine votul alegatorilor la demolarea casei Mühle si incapacitatea (Primariei?!) de a opri mafia imobilara.
Personal nu cred in coincidente. Pun si eu intrebarea ca tot romanul impartial, cine pe cine a sunat? Si a doua intrebare: care e starea reala de sanatate a dlui Robu, caruia ii dorim sincer multa sanatate? Si-a treia: sunteti chiar dispus sa calcati pe… monumente istorice ca sa obtineti Primaria Timisoara? Nu va bateti joc de orasul Timisoara! Nu abuzati de un om bolnav! De Bogdan Herzog – Liga Banateana
« | Home |

marți, 29 mai 2012

Atentat ANTITERORIST

Atentat TERORIST ANTIROMANESC in Targu Mures

autor: FrontPress 29.05.2012
Luni dimineaţă, în jurul orei 5.00, a avut loc la Târgu Mureş un atentat terorist antiromânesc, poliţiştii anunţând deja că au realizat un cerc de suspecţi. Ţinta atacului a fost casa memorială Avram Iancu din localitate, care a fost incendiată cu mai multe cocteiluri Molotov. Din fericire, la acea oră nu se afla nimeni în clădire.
Poliţiştii încearcă să găsească vinovaţii însă nimeni nu a văzut nimic, informează Antena 3. Pompierii au reuşit să stingă focul înainte să se extindă şi să producă pagube însemnate.
Nu este prima dată când imobilul unde îşi desfăşoară activitatea şi  Fundaţia Culturală Avram Iancu este vandalizat. Şi în alţi ani, persoane necunoscute au distrus drapelul de pe clădire, plăcuţele cu inscripţii şi indicatoarele pentru turişti. Deasemenea în 15 martie 1990, cu ocazia zilei Maghiarilor de Pretutindeni, protestatarii au vandalizat statuia lui Avram Iancu din Târgu Mureş, acțiune care a degenerat în cele mai sângeroase conflicte interetnice din România de la finalul celui de al doilea război monduial. Avram Iancu a fost din nou ţinta radicalilor maghiari în luna martie a anului trecut când extremistul Csibi Barna a spânzurat în mod simbolic într-o piaţă publică din Miercurea Ciuc o replică din paie a revoluţionarului român.
Eroul românilor ardeleni s-a născut la 1824, într-o familie de moţi înstăriţi din comuna Vidra de Sus. De profesie avocat, la Revoluţia de la 1848, Avram Iancu făcea parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene care lupta pentru emancipare socială şi naţională. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor publice de la Blaj, din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848, şi conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, în rândurile cărora se bucura de o mare popularitate.
Atrocităţile antiromâneşti, punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj, au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la luptă pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu, la numai 25 de ani, a devenit astfel conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare imperiale austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de “Crai al munţilor”.
Avram Iancu s-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872, în comuna Baia de Criş, şi a fost înmormântat în cimitirul de la Ţebea, la umbra Gorunului lui Horea, conducătorul răscoalei ţărăneşti din 1784. Sursa: FrontPress.ro

luni, 28 mai 2012

Masacrul de la Fantana Alba

Masacrul de la Fantana Alba – Corespondenta de la Putna si Marturii zguduitoare ale supravietuitorilor Katyn-ului romanesc. FOTO/VIDEO/DOC

Mănăstirea Putna: Sfinţirea Troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă
După ocuparea nordului Bucovinei în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Numeroşi români bucovineni au fost arestaţi, omorâţi, deportaţi, bisericile au început să fie închise, aşa încât multe familii au început să treacă noua graniţă şi să vină în România.
Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Igeşti, Crasna, Ciudei, Budineţ, Cireşul, Crăsnişoara Veche, Crăsnişoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordăneşti, au plecat către România, fiind decişi mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane şi steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău, ci doresc libertatea. Au spus autorităţilor sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc. Ajunşi în apropierea graniţei au fost întâmpinaţi cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniţii rămaşi în viaţă au fost aruncaţi împreună cu cei morţi în gropi comune. Cei care au reuşit să fugă au fost căutaţi în împrejurimi, astfel încât foarte puţini participanţi au rămas în viaţă. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supravieţuind deportării.
La 70 de ani de la această pagină însângerată a istoriei noastre, o jertfă pornită din dorul de libertate, de credinţă şi de a fi la un loc cu fraţii, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a avut iniţiativa ridicării unei troiţe în memoria acestor jertfe nevinovate la Mănăstirea Putna, locul în care cei care au căzut atunci veneau adesea, locul din care Sfântul Voievod Ştefan cel Mare îi ocroteşte şi dincolo de moartea trupului.
Troiţa, asemănătoare cu cea din cimitirul soldaţilor români de la Ţiganca, Basarabia, a fost sfinţită în ziua de 1 aprilie 2011. Mai întâi s-a desfăşurat slujba parastasului, la care au fost pomeniţi cei morţi la Fântâna Albă, cei morţi în satele din jur, cei deportaţi şi cei ale căror nume nu se mai ştiu, dar au fost ucişi doar pentru vina de a fi români, de a-şi apăra neamul şi credinţa. Apoi a avut loc sfinţirea troiţei. Au slujit IPS Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, Arhimandritul Melchisedec Velnic, Stareţul Mănăstirii Putna, împreună cu clerici din mănăstirile bucovinene.
După slujba de pomenire şi sfinţirea troiţei au luat cuvântul Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen care a amintit de dragostea pe care trebuie să o avem faţă de înaintaşi şi faţă de strămoşii noştri, apoi Eugen Tomac, secretar de stat al Departamentului pentru Românii dePpretutindeni, prezent astazi si la Fantana Alba, care a arătat necesitatea ridicării acestei troiţe la Mănăstirea Putna. Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna a amintit ca, la slujba de sfintire „au fost pomeniţi toţi aceia care au dat mărturie că îşi iubesc patria şi neamul, că iubesc libertatea şi credinţa”. Au mai luat cuvantul Viorel Badea, senator pentru diaspora, si Teodor Panţâru, basarabean, deputat pentru diaspora in Parlamentul Romaniei si autorul unui Proiect de Lege pentru cinstirea nationala a martirilor de la Fantana Alba.
Între oficialităţile prezente s-au numărat doamna Maria Ardelean, deputat de Suceava, domnul Cristi Dumitru, directorul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, doamna Angela Zarojanu, Subprefect al judeţului Suceava, domnul Aurel Buzincu, Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Suceava, reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina, supravieţuitori ai acelor vremuri de grea încercare. Au participat mai bine de 100 de studenţi basarabeni şi români din Suceava. Slujba şi cuvântările au fost transmise în direct de postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. (Corespondent)

Masacrul de la Fantana Alba. Marturii
O marturie din CraiNou.ro: Varniţa, o tristă amintire
Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

În iadul de lângă graniţă, dezlănţuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolşevici, l-a despărţit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.
Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:
Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.
Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.
În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.
Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.
Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. (Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)
* * *

“Cupca si drama romanilor de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941

Foto: Tinerii romani la ceremoniile de azi, 1 aprilie 2011, de la Fantana Alba (Sursa Foto: Blogul Romanilor din Regiunea Cernauti)
Marturii: Sirul nemultumirilor populatiei s-a acumulat treptat si a dus in final la declansarea dramei de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941. Atmosfera din randul populatiei din zona in primavara 1941 reiese din informatiile culese de la martori. Vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levintchi din Carapciu, el insusi participant la marsul in cauza. Acesta sintetiza astfel, in 1991, cauzele hotararii oamenilor de pe valea Siretului Mic si a Siretului de a emigra cu orice pret in Romania:
“Spaima fata de noile oranduieli, aparitia in prim plan la putere a unor elemente declasate (in majoritatea cazurilor a unor indivizi compromisi – chiar si in fata satenilor nevoiasi – prin lene, betii si ticalosii in general) rare fiind cazurile in care s-au incadrat intre activisti din convingere si oameni seriosi, arestarile aproape zilnice cauzate de delatori bucurosi sa se razbune pe vecini sau chiar sa le ia bunurile. Dispareau tarani de rand, fara avere si fara vreo vina, necajiti in majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogatasi care sa fi exploatat munca straina, pamanturile nefiind cine stie ce manoase.S-au ivit turnatori, delatori de ocazie, bucurosi sa se poata rafui pentru vechi vrajmasi. Unii au profitat si s-au folosit de bunurile ramase de la cei inlaturati.Abuzurile se inmulteau, starea de nesiguranta crestea, frontiera croita nemilos prin satele romanesti ale aceleiasi zone etno-folclorice nu tinea seama de aspiratiile unei lumi despartite artificial. Ticalosia se introna, cinstea ramanea de domeniul trecutului.” (V. Levitchi,1991).
Lazar Furnica arata in 1989 ca in primavara lui 1941 circulau zvonuri ca va veni vremea ca toata lumea va manca la cazan, bisericile vor fi transformate in grajduri, ca femeile vor deveni un bun comun, ca romanii vor fi feportati in Siberia.
La aceasta se adauga lipsa totala de transparenta si buna credinta in masurile politice si administrative luate de noile autoritati, teroarea si minciuna ridicate la rang de dogma. S-a aratat intr-un articol functionarea defectuasa si cu intermitenta in perioada iulie 1940 – septembrie 1940 a birourilor de emigrare in Romania. Dupa 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor in capitalele de raion a produs multa agitatie in randul locuitorilor care ajunsesera intre timp la concluzia ca singura salvare pentru ei o constituia emigrarea in patria mama, Romania. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propaganda din ce in ce mai intensa cu privire la colectivizarea agriculturii, precum si stirile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna si Ciudei care aveau sotii in Romania (G. Macrin, 1988).
Apare Vasile Luca
Marsul romanilor din raionul Adancata (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mica amploare petrecut in orasul Storojinet, capitala raionului cu acelasi nume, la 26 martie a aceluiasi an (V.Ilica, 1994, 1999). Initial, in cursul lunii martie, in urma zvonurilor, mii de tarani romani si ucranieni au venit la Storojinet ca sa predea cereri de emigrare in Romania. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrarii, autoritatile sovietice au revenit si au refuzat sa mai primeasca in continuare cereri. In fata acestei situatii, la 26 martie 1941, mii de alti tarani din acelasi raion au venit din nou cu cererile de emigrare sa le depuna la NKVD (sectia raionala). Militia a refuzat sa primeasca cererile lor. Atunci, taranii care blocasera curtea fostei prefecturi si strazile din jur au protestat cu voce tare impotriva acestei masuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat in Sovietul suprem si viceprimar al Cernautilor). Acesta le-a spus cetatenilor surescitati ca zvonul relativ la aprobarea plecarii in Romania a fost lansat de elemente dusmanoase URSS-ului care urmaresc sa ii faca pe taranii bucovineni “cersetori si slugi la boierii din Romania”. Lumea l-a intrerupt si a inceput sa-l huiduiasca in gura mare spunand : “Ajunge! Suntem satui de minciunile comunistilor.Noi vrem sa plecam in Romania caci am trait omeneste si nimeni nu si-a batut joc de noi ca voi comunistii!” Altii strigau: “Jos comunistii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el si au inceput sa strige: “Domnule deputat, de-ne drumul in Romania ca va lasam casele, si vitele, si tarina ca sa fie a voastra, ca noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suporta greutatile si mizeria pe care ni le faceti!”
Protejat de o garda de soldati, Vasile Luca s-a urcat in masina si a plecat. Ca sa scape de multimea furioasa, un functionar de la raion a spus multimii ca s-a revenit asupra masurii initiale, iar cererile lor se primesc la primarie (soviet). Cand multimea a ajuns acolo, a constatat ca accesul in cladire era barat de un grup de soldati inarmati. Dandu-si seama ca ai fost pacaliti, oamenii s-au adunat in piata orasului din fata celor doua biserici si au hotarat ca saptamana urmatoare, la 1 aprilie, sa faca o procesiune cu cruci si cu prapuri de la biserica cu care sa treaca in Romania.
Cei care au participat la aceasta adunare au fost tarani din jurul orasului Storojinet- din Ropcea, Ciudei, Budenit, Patrautii de Sus,etc.
Zvonul ca autoritatile primes cereri de emigrare in Romania a facut ca in a doua jumatate a lunii februarie 1941 biroul NKVD de la raion sa fie inundat d cereri de plecare.Acestea trebuiau sa fie redactate neaparat in limba rusa. Cererile au fost facute in cel mai mare secret, caci respectivul “sciitor” risca sa fie deportat pentru asemenea “delict” asa cum a patit pensionarul CFR Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscator al limbii ucrainene.
La cererile depuse de cetateni nu s-a dat nici un raspuns…Miscarea care s-a declansat la 1 aprilie 1941 ca si in toate celelalte actiuni de protest din raionul Hliboca si Storojinet din primavera respective si care aveau sa se termine atat de tragic au fost declansate de zvonul ca intre 1 si 10 aprilie granite soviet-oromana este deschisa si, ca atare, organizatorii credeau ca nu trebuie scapat acest prilej de a trece in Romania (L. Firnica, 1990; Micola Rubanet, 1992).
…A doua zi dimineata, pe 1 aprilie, Vasile Slanina in conformitate cu intelegerea din ziua precedenta, a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserica dand semnalul de adunare pentru cei din Cupca si Corcesti…Pe la orele 7-7,30 se adunasera deja in fata primariei din Cupca de pe malul stang al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, si ceva din Corcesti, in majoritatea barbate, dar si batrani, femei si copii. Impartiti in grupuri mici, discutau despre plecarea in Romania. In traistele lor isi luasera ceva mancare si unele lucruri de imbracaminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formata din cetatenii din Patrautii de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a incercat sa sune la raion ca sa cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat in primarie, i-au alungat pe functionari (care erau localnici), au incuiat usile, l-au batut pe secretar si l-au obligat sa mearga in fruntea coloanei (din declaratia lui T.F.Klingher din Patrauti data in fata organelor de ancheta NKVD, citat de Micola Rubanet).
Inainte de a pleca romanii au spart bustul lui Lenin

Dupa Vasile Slanina, secretarul comunal ar fi reusit sa fuga, fapt confirmat si de documentele KGB citate de Micola Rubanet. In documentele KGB citate nu se aminteste ca multimea furioasa ar fi spart bustul lui Lenin ridicat in gradina din fata scolii si primariei din Cupca, fapt intamplat cu adevarat.
Numarul total al cetatenilor care au plecat incolonati din Cupca a fost estimate de Lazar Furnica si Vasile Slanina la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luata de Costea Gavriloaie care, punandu-si un brau tricolor de-a curmezisul pieptului (“arceste”) ar fi strigat inainte de plecare : “Oameni buni ! Ne incolonam si mergem la raion spre a obtine dezlegare pentru a trece in Romania. Dar sa fiti atenti, mergem in mod pasnic sa ne rezolvam dorintele noastre!”…
Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alaturat alte sute de oameni. Coloana venita dinspre Cupca, s-a oprit in fata bisericii din Suceveni. S-au luat din biserica trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Tugui din Cupca, Ilie Mihailovici si Ilie Scrobanet ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un stergar alb, ca semn ca marsul se desfasoara pasnic.Inainte de a pleca spre hliboca multimea a ingenunchiat, iar taranul Timis Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugaciunea urmatoare, ce era repetata de toti cei prezenti: “Doamne, Dumnezeul nostru, fiinta prea inalta, nefacuta, neinchipuita, fara de inceput si fara de sfarsit, Tu ce ai zis si ai facut toata faptura si dai viata zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se misca libere toate vietatile de pe pamant si le hranesti pana in crapaturile pietrelor; nu intoarce fata Ta de la no , pacatosii, ci ridica sabia maniei Tale de peste noi si ne mantuieste, ca Tu ne-ai zidit si numai Tu ne poti mantui. Asculta Atotputernice lacrimile noastre sin e ajuta ca sa scapam de stapanirea pagana care ne chinuieste sin e distruge biserica ta.Nadejdea noastra este Tatal, scaparea noastra este Fiul, acoperamantul nostrum este Sfantul Duh, Treime Sfanta, Marire Tie.”Amin! (V.Ilica, 1999)
….Preveniti din timp, reprezentantii autoritatilor rationale au incercat sa stea de vorba cu participantii la mars. Multimea a cerut sa fie lasata sa emigreze in Romania. Reprezentantii autoritatilor rationale au incercat mai intai sa linisteasca multimea prin promisiuni ca: “nu va vom lua nimic, va lasam biserica, va lasam popa, dar sa mergeti acasa, pentru ca daca mergeti la granite nu va vom lasa si veti merge la moarte”. Multimea a raspuns furioasa: “nu ne ducem acasa pentru ca si asa nu vom avea nimic si vrem sa traim in tara noastra!”
…Raspunsul autoritatilor a nemultumit profound multimea care a declarat prin mii de glasuri ca se voir duce direct la frontiera spre a trece in Romania .Epuizandu-si argumentele, unul din ofiterii sovietici a zis, desigur ironic, “idite, idite!” (mergeti-mergeti) ceea ce multimea a interpretat ca un semn de aprobare si a izbucnit in urale. Multimea a ingenunchiat si a spus o rugaciune, apoi a cantat “Traiasca Regele” si alte cantece patriotice romanesti, indreptandu-se spre granita de la Fantana Alba.
Macelul
…Primele rafale de mitraliere au lovit crucea. Barbatii din fata s-au aruncat imediat la pamant, iar dupa ei s-au lasat si ceilalti din coloana. A urmat un moment de panica si de confuzie, dar cineva a strigat: “Inainte, fratilor! Nu au voie sa traga in noi!”
Capatand curaj, multimea s-a sculat si a facut cativa pasi inainte.A urmat imediat o serie lunga de mitraliera care a lovit in plin multimea. Au urmat racnete ingrozitoare intretatiate cu tacanit de mitraliera si impuscaturi, toate reverberate de ecoul padurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei ramasi vii, ca si cei raniti mai usor cautau sa scape fugind in padurea salvatoare din jur. Dar si acolo ii astepta vanatoarea de oameni caci granicerii incercau sa ii prinda pe fugari, iar cine se oprea la prima somatie risca sa fie impuscat pe loc. Impuscaturile nu mai conteneau. Grozavia era atat de mare cu cat se intunecase, iar multimea, dintre care multe femei si copii, trebuia sa se miste in padure intr-un loc total necunoscut sub strafulgerarile rachetelor lansate de militari. Scotocirea padurilor si a campurilor din jur de Varnita a durat cateva zile.
O parte din morti si o parte din cei raniti grav au fost inmormantati pe loc intr-o groapa comuna sapata de cei prinsi…Cei tineri si suspecti au fost retinuti si supusi interogatorilor de catre NKVD dupa care au fost judecati si condamnati la inchisoare pe diferite termene, fiind apoi deportati pe 10 ani in lagarul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, URSS/Federatia Rusa, ulterior fiind transferati in Siberia Orientala sau in Kazahstan.”
Selectie din vol. CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA – Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof. dr. ing. Petru Ciobanu, ec. Vasile Slanina, prof. Reveca Prelipcean, Ed. Amadoros, 2004, pag.379-386
* * *
1 aprilie 1941– masacrul de la Fântâna Albă
Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă
din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,
Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor
După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.
Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.
Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.
Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.
Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:
- Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?
- Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!
Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:
- Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:
- Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…
Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:
- Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!
Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.
Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.
Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.
După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.
Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.
* * *
Alte informaţii despre ce fel de oameni au avut curajul să înfrunte moartea, luate din cartea „Fântâna Albă, o mărturie de sânge” de Vasile Ilica, Oradea, 1999, Imprimeria de Vest.
Preot Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:
- Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.
- Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi”.
Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:
„- Dle General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.
- Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.
- Iată cum – aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?
- Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?
- Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.
De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”
Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi”.
În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.
La Hliboca s-a strigat către ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”
Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni:
„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”
Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui,
Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă.
Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.
Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre”.
Nu s-a făcut o listă a celor morţi la Fântâna Albă sau a celor care au suferit în urma evenimentelor de aici. Mai jos sunt doar câteva nume de persoane care au murit în timpul masacrului.
Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
Din Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
Din Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
Din Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
Din Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.
Numele celor condamnaţi oficial pentru 1 aprilie, alţii decât cei care au fost omorâţi în zilele următoare sau au murit în anchetă:
Vasile Grijincu, condamnat la moarte, + 4 iulie 1942. Soţia, Veronica, cu 8 copii deportaţi în Kazastan.
Ilie Vasca – întors din lagăr în 1961
Vasile Grijincu, 10 ani muncă silnică, a murit în lagăr.
Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagăr.
Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagăr.
Ilie Dâca, 10 ani, mort în lagăr.
Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagăr.
Teodor Dâca, 10 ani, întors în 1961.
Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Teodor Comariţă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Constantin Coroamă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961.
Petru Schipor, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Vasile Zmoşu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Cosma Crăsneanu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ca represalii, pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în război împotriva URSS.
Ilie Vasca din Pătrăuţi a spus odată, în româneşte, în lagăr: „Românul n-a stat în genunchi niciodată decât în faţa lui Dumnezeu”.
Nicolae Ienache, deportat în 1940 în Siberia, evadat, mărturiseşte în 1942, după intrarea armatei române în război şi recucerirea teritoriilor ocupate: „Când mă văd în ţara mea, aşa-mi vine să-mi fac cruce cu amândouă mâinile şi să fac un pas şi să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi tot aşa mereu până ce voi ajunge acasă. Atâta de puţin vrednic mă simt înaintea lui Dumnezeu că m-a scăpat de satana şi de iad”.
Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici, protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici acolo.
Sursa: Ziaristi Online





Related posts

coded by nessus

Amenintarea anarhistilor



Un grup cunoscut de anarhişti italieni ameninţă cu boicotarea Jocurilor Olimpice Londra 2012, după ce şi-a asumat responsabilitatea pentru sabotarea sistemului de metrou din Bristol, informează Daily Mail. Un alt atac pentru care sunt bănuiţi tot anarhiştii de la FAI (Informal Anarchist Federation) este şi cel asupra unui sistem de comunicaţii al poliţiei din Dundry.
Mai mult, cei de la FAI au recunoscut faptul că sunt şi în spatele unui atac armat din portul oraşului Genova, din urmă cu două săptămâni. Roberto Adinolfi, directorul unei companii energetice, a fost împuşcat în genunchi de doi bărbaţi aflaţi pe motociclete.

Roberto Adinolfi, directorul împuşcat
După toate operaţiunile violente ale anarhiştilor italieni, aceştia au emis o declaraţie în care ameninţau organizarea Jocurilor Olimpice.
“Într-un Regat Unit al controlului şi al domesticirii, noi suntem ”acei oameni nepatrioţi” care consideră că Jocurile Olimpice 2012 sunt foarte ofensive. Nu avem nicio reţinere să folosim activitatea noastră ca să stricăm imaginea naţională a ţării şi să paralizăm economia aşa cum putem. Pentru că pur şi simplu, noi nu vrem turişti bogaţi, noi vrem un război civil”, se arată în documentul publicat.

Cu toate acestea, autorităţile britanice au anunţat că securitatea la Jocurile Olimpice va fi asigurată atât pe plan terestru şi fluvial (pe Tamisa), cât şi aerian, mai multe trupe de militari fiind armate, iar costul total fiind de peste 1,25 miliard de euro.
Aceste operaţiuni de securitate au fost gândite pentru a proteja JO 2012 de un posibil atac al organizaţiei teroriste Al-Qaida şi nu de ameninţările celor de la FAI. Grupul de anarhişti a avertizat şi cu alte atacuri asupra liderilor industriei nucleare, pentru a preveni alte dezastre precum cel de la Fukushima, Japonia. http://www.gandul.info

Ce inseamna a fi roman ????

autor: FrontPress 28.05.2012
Această întrebare nu e destinată maselor populare, tărănimii noastre multi-milenare si tuturor acelora care duc o viată legată de obiceiurile străbune . Multimile trăiesc românismul. Nu filozofează asupra lui. Multimilor anonime se datoreste existenta noastră ca neam pe acest pământ. Ele au oferit conducătorilor substanta primordială din care s-a slefuit apoi personalitatea lui istorică. Ele au plăsmuit lumea interioară, de imagini si viziuni, din care s-a făurit apoi cultura noastră natională.
Întrebarea se adresează oamenilor cu carte, acelora care, intrând în contact cu arii deosebite de spiritualitate, riscă să se înstrăineze de ethosul national si să piardă întelegerea românismului. Primejdia e atât de mare astăzi când un număr însemnat de români au fost asvârliti de soartă în mijlocul altor neamuri unde aud o altă limbă si trăiesc alte obiceiuri. Situatia nu e mai bună în tară, unde tinerii din scoli si universităti sunt crescuti în duhul monstruos al ruperii totale de trecutul neamului nostru.
Iată cum, din cauza invaziei comuniste, problema românismului se pune în termeni îngrijorători si merită să fie cercetată.
1. Elementele constitutive ale poporului românesc.
Pentru a întelege ce înseamnă a fi Român, trebuie să ne urcăm la origini pentru a ne reaminti componenta etnică a poporului nostru. Nu există nici un neam pe lume care să descindă dintr-o singură colectivitate, neamestecată si nealterată de alte grupuri sociale. Din aceste întrepătrunderi etnice se naste o nouă sinteză socială si un nou popor îsi face aparitia pe lume.
În cazul neamului nostru, peste fondul trac s-a suprapus ocupatia romană, iar prin secolele VI-VII Daco- Romanii au suferit o puternică invazie slavă. Elementul slav a fost deznationalizat de autohtoni si a participat la formarea poporului românesc. Dacă ne referim la proportia dintre cele trei elemente în componenta poporului nostru, bine-înteles că predomină fondul trac. Noi suntem Traci care ne-am pierdut limba în contact cu civilizatia romană, asa cum s-a petrecut si cu alte popoare cucerite de Romani.
Pentru a ne orienta în chestiunea românismului, trebuie să tinem seamă de aportul adus de fiecare din aceste elemente la formarea sufletului national. Popoarele, ca si indivizii, au un eu sau o constiintă colectivă. Ca să întelegem ce înseamnă a fi Român, trebuie să descompunem realitatea lui interioară în fasciculele lui componente. Ce-am mostenit de la Traci, ce-am mostenit de la Romani, ce-am mostenit de la Slavii primitivi ?
Se stie că Tracii au fost un popor de mari tensiuni spirituale. Cultura europeană îsi trage originile din spatiul locuit de acest popor. Vechea cultură greacă nu e altceva decât o variantă a culturii trace. Triburile grecesti care au creat srălucirea Eladei au coborât din nordul tracic. Cât priveste religia Tracilor, ea era atât de sublimă, încât fără exagerare poate fi numită un pre-crestinism. Dar Tracii, înclinati mai mult spre contemplare si dispretuind bunurile acestei lumi, n-au fost în stare să realizeze ceva mare pe plan istoric. Fiecare trib, fiecare cetate, fiecare vale, îsi trăiau viata lor singuratică si nu se trezeau la realitate decât atunci când erau atacati. O singură dată s-au asvârlit într-o mare întreprindere istorică, sub Alexandru cel Mare. Si, dacă n-ar fi fost asasinat Boerebista, cine stie dacă soarta spatiului răsăritean nu ar fi fost alta. Evident, când Tracii au fost surprinsi de puterea romană, s-au apărat vitejeste, dar era prea târziu ca să se mai poată sustrage unui destin implacabil.
Trebuie să cunoastem acum cum se manifestă tracismul în noi. “Românul e născut poet” a exclamat într-un moment de fericită inspiratie Vasile Alecsandri. Dispunem de uriase zăcăminte spirituale si în acelasi timp, de un extraordinar dar de a-l exprima în forme artistice. Am putea zice că nu e Român care să nu fi fost ispitit de a-si încerca talentul, în olărit , în lemn, cusături în arii sau poezie. Românul e poet chiar si când vorbeste. El inventează mii si mii de feluri de a întretine o conversatie banală. De la Traci am mostenit apoi simtul proportiilor, al armoniei si capacitatea vastelor sinteze creatoare. Geniul lui Brâncusi, care străluceste astăzi pe primul plan al sculpturii mondiale, nu e altceva decât triumful geniului trac. Desi trăind în Occident, el a rămas adâncit în contemplarea tainelor sufletului român si de aici a scos acele frumuseti nepieritoare. El si-a dat seama că orice influente străine , orice imitatie, nu poate da decât o artă bastardă. Lui Brâncusi, i se poate aplica admirabila formulă a Căpitanului : “O cultură e natională ca origine si internatională ca strălucire”.
Romanii erau exact opusul Tracilor. Putini sensibili la comorile vietii interioare. Erau cârmuitori, prin excelentă. Oameni de legi si de Stat. Îi interesau în primul rând cetatea si expansiunea ei. Tenaci în atingerea scopurilor. Politica era suprema lor artă. Ei au dat omenirii exemplul unic al unei creatii imperiale continue, construită piesă cu piesă în decurs de secole. Ceea ce o generatie cucerea, alta consolida si lărgea.
Si noi am mostenit ceva din viziunea imperială a Romei. Din nefericire, prea putin pentru a ne afirma în spatiul nostru, după conceptia romană. Si e firesc, pentru că în proportie covârsitoare noi suntem Traci. Avem izbucniri, ca să zic asa, de Stat, dar nu avem continuitate. După un Stefan Vodă, vine un Stefănită Vodă si totul se spulberă. Toată istoria noastră nu e decât un lant de încercări avortate de a crea un Stat puternic si durabil.
Fireste că la aceasta a contribuit si situatia geo-politică a neamului nostru. Suntem asezati, cum spune cronicarul, în calea tuturor răutătilor . Dar nu e mai putin adevărat că înfrângerile suferite se datoresc si caracterului nostru nestatornic. Virtutile civice ale străbunei Rome sunt slab reprezentate în componenta sufletului românesc. Ne lăudăm cu descendenta romană, dar nu-i urmăm îndemnurile pentru a ne crea întocmiri politice statornice.
Elementul perturbator al fiintei noastre etnice se datoreste fără îndoială amestecului slav. E vorba de vechea penetratie slavă, care face parte integrantă din totalitatea poporului românesc. Slavii sunt un popor nebulos. Au goluri sufletesti care se manifestă fie prin apatie, fie prin violente absurde. Slavul e omul extremelor, al rupturilor, al schimbărilor brusce de umor si sentimente. Azi îti poate jura prietenie si mâine să-ti împlânte cutitul. Cei ce au trăit invazia rusească, au făcut experiente de acest gen, când după duiosii înlăcrimate se merge la crimă.
Structura sufletească a Românului a fost afectată de slavism. În mijlocul neamului nostru vom descoperi indivizi care au maniere ciudate si inexplicabile, care îsi schimbă comportamentul si gândirea, de la o zi la alta. Nu au stabilitate sufletească. Nu sunt capabili să fie consecventi cu ei însisi, cu propriile lor păreri si angajamente. Sunt oameni care sar de pe o pozitie pe alta. Nu se pot fixa, urmând un tel, o directie. Mereu sunt nelinistiti si turburati, mereu în căutarea a ceva nedefinit si neclar. E slavul din ei care-i debordează, târându-i în anarhie si negativism.
Cât de puternică e abaterea slavă în componenta sufletului românesc e greu de spus. În orice caz, toti suntem încercati de ea, toti suntem supusi tentatiei de a iesi din cadrul ordinii si al armoniei, pentru a ne azvârli în haos.
2. Destin national
Aceste caracteristici, acest mănunchi de forte spirituale au dat nastere poporului românesc. Aceasta e analiza lui spectrală. Dar poporul românesc nu se identifică cu nici una din aceste dimensiuni. E o entitate nouă, cu sufletul si aspiratiile lui proprii. Avem un substrat trac, un substrat de romanitate si avem o infuziune slavă ; reprezentând totusi o formulă comunitară nouă, distinctă de elementele rasiale care au intrat în componenta noastră. Suntem Români si cu aparitia noastră în spatiul sud-estic începe o nouă aventură istorică. Istoria e creatia popoarelor. Cercetarea trecutului nu ne poate servi pentru a reconstitui gloria unor popoare apuse, ci pentru a ne da mai bine seama de posibilitătile noastre creatoare si de defectele cu care am venit pe lume.
Un popor nu este, ci devine o notiune dinamică. E o afirmare permanentă a eului său în luptă cu alte colectivităti. O natiune e o întreprindere a viitorului, o proiectie a lumii sale interioare de visuri, aspiratii si idealuri. O natiune nu poate trăi fără a-si fixa ruta de urmat în proximele decenii. Dacă nu-si concentrează energiile spre un tel precis, abdică de la misiunea ei si va fi cutropită de alte natiuni. Robia în care geme poporul român astăzi este rezultatul incapacitătii clasei conducătoare dintre cele două războaie de a formula si urmări cu tenacitate o politică de salvare natională în functie de primejdia din răsărit. Poporul român trebuie să trăiască într-o permanentă stare de mobilizare pentru a-si apăra granita Nistrului.
Fiecărui popor i-a fost hărăzit de Dumnezeu o misiune de îndeplinit în această lume. Acesta e destinul lui national. Acest destin trebuie mereu scrutat de conducători , mereu chestionat, pentru a da răspunsul cuvenit unei anumite situatii istorice. Este cert că în împrejurările actuale, destinul national comandă tuturor Românilor din tară si din exil să-si concentreze toate puterile pentru eliberarea Patriei. Toate celelalte teluri cad pe al doilea plan, iar cine se refugiază în alte preocupări , motivând nu stiu ce superiorităti intelectuale, e un dezertor al cauzei nationale.
3.Taina românismului
Cum putem descoperi românismul pentru a-l servi apoi cu dragoste si înflăcărare ? Românismul e în noi, în sufletul nostru. Între individ si neam se produce un proces osmoză, de întrepătrundere. Dispunem asadar de instrumentul interior ca să explorăm fiinta neamului. Numai să ne folosim de el. Prin meditatie, prin contemplatie lăuntrică, ne vom pune în contact direct cu neamul. Îi vom simti pulsul, durerile, suferintele si aspiratiile. Dacă ne vom apleca astăzi asupra neamului, vom auzi zornăit de lanturi, usi grele care se deschid si închid, de paznici fiorosi si în fata noastră vor apărea mii de morminte care ard si ard cu o flacără care urcă până la cer. Cine ar putea să rămână nesimtitor la această priveliste de groază, afară de acei care si-au construit o filozofie strict egoistă a vietii si refuză să ia act de tragedia neamului ?
Românismul trebuie explorat integral. Pe toate dimensiunile : în spatiu, în timp si în profunzime. Românismul integral cere să ne interesăm de soarta tuturor fratilor nostri din toate provinciile si răspândirile : din Basarabiua, din Balcani, din Banat, din Ungaria si chiar din America sau alte continente. Orice Român ne interesează, chiar dacă ar trăi undeva pe la polul sud.
Românismul integral cere ca să ne cunoastem istoria, începând de la originile ei cele mai îndepărtate . Dar nu asa superficial, pe ani si evenimente. Asta nu e istorie. Ci în structura ei intimă : în ideile care au călăuzit-o , în actiunile si reactiunile care i-au determinat cursul.
Românismul integral mai cere ca să ne inspirăm din spiritualitatea românească, obiectivată în creatiile populare, când ne avântăm în domeniul artei si literaturii
4.Unde se găseste Românul adevărat ?
Românul adevărat se găseste la intersectia celor trei axe ale românismului : geografia natională, istoria natională si cultura natională. Privelistea spatiului locuit de Români, privelistea timpului însemnat de isprăvile lor si privelistea domeniului său spiritual îsi dau concomitent întâlnire în sufletul Românului adevărat. Sunt trei aspecte ale aceleiasi realităti : românismul.
Cine poate să îmbrătiseze arhitectura diferentiată a românismului pe cele trei planuri, devine un mare Român. Marii Români sunt foarte rari. Pot fi numărati pe degete în istoria si cultura noastră : Bălcescu, Cuza, Eminescu, Aurel C. Popovici, Corneliu Codreanu, Traian Brăileanu, Nae Ionescu si încă câtiva.
Maniu a fost un mare ardelean, dar n-a izbutit niciodată să se ridice la viziunea integrală a românismului. El n-a înteles niciodată importanta Basarabiei ca piesă esentială în dispozitivul de apărare al tării. De aici si nefericita lui interventie în evenimentele de la 23 august. Ionel Brătianu iubea pasionat pământul si cunostea istoria României, dar era amputat de viziunea spirituală a neamului. Asa se face că pe cât de strălucit a fost în cursul războiului de unitate natională, pe atât de lamentabil s-a comportat după război, neacordând atentia cuvenită noilor aspiratii nationale.
Străinii pot deveni Români numai în măsura în care îsi asimilează coordonatele sufletului românesc. Prin simpla încetătenire un străin nu devine Român. Aceasta e o calitate exterioară, care nu-l transformă automat în Român. După cum un Român de sânge poate suferi un proces invers, de îndepărtare de focarul românismului până a se înstrăina complet. În acest caz, desi el e Român de sânge, desi poartă un nume românesc, a încetat de-a mai fi un Român adevărat. Avem celebrul caz al lui Titulescu care s-a înstrăinat atât de mult de neam încât a devenit un inamic al românismului.
Comunistii nu sunt Români. Mă refer la corifeii comunisti, la acei initiati în secretele Internationalei Comuniste, si nu la masa oportunistilor si a acelora intrati de nevoie în partid. Desi, probabil, Români de sânge, nici Gheorghiu Dej si nici Ceausescu nu mai apartin poporului românesc. Un comunist automat iese din comunitatea natională. Partid Comunist Român e o absurditate. Orice comunist e un internationalist, un cosmopolit, un dusman al popoarelor. Idealul comunismului este distrugerea natiunilor, prin amestecul lor fortat într-o masă informă, pe care să o poată guverna cu usurintă fortele secrete ale acestei miscări.
5.Ce este Miscarea Legionară ?
Este o uriasă încercare de a crea un mare tip de Român care să rezolve problemele politice, economice si sociale ale poporului românesc, cu scopul de a-i netezi calea spre împlinirea lui în lume. Destinul national îsi găseste întruchiparea supremă în cultură. Dar cultura e o floare gingasă care nu se dezvoltă decât în conditii de securitate, pace si bună-stare. Iată functiunea si rolul istoriei nationale. Istoria e barajul de protectie a culturii.
Când un popor suferă vicisitudini istorice, ceea ce se întâmplă astăzi cu poporul nostru, atunci si cultura lui se ofileste. Ceea ce cheamă comunistii cultură românească, nu mai e cultură, ci ceea ce a rămas din vechea cultură si vechea capacitate creatoare a poporului nostru după ce au fost infiltrate prin nenumărate site marxist-leniniste. Adevărata cultură românească lâncezeste prin închisori.
Fără istorie nu există cultură. Ca să ne afirmăm , în deplină libertate creatoare, trebuie mai întâi să existăm ca entitate independentă, stăpâni pe destinul nostru. Corneliu Codreanu a avut intuitia centrală a sufletului românesc. El si-a dat seama de imensul potential creator al neamului nostru, dar si de defectele care îl sufocă : vanitate, inconsecventă si superficialitate. Sprijinindu-se pe filonul romanitătii el a urmărit să trezească din letargie energiile trace, asa ca Boerebista altădată , si apoi cu această superioritate de forte să domine anarhia slavă. A reusit în această întreprindere uriasă, dar n-a putut să-si desăvârsească opera, fiind ucis de dusmani.
Căpitanul a avut si geniala inspiratie ca în această mare scoală de refacere a sufletului românesc, să asocieze si învătătura crestină. Într-adevăr, romanitatea noastră era prea slabă ca să sustină cupola Miscării. Dar adăugând ordinii romane ordinea crestină a vietii, i-a dat o soliditate de fier. Dragostea, virtutea cardinală a doctrinii crestine, produce efecte salutare si în viata Statului, fiind elementul de armonie si închegare între cei doi poli ai existentei lui : autoritate si libertate. Asa a luat nastere o disciplină sui-generis, lipsită de constrângeri externe, bazată pe consimtământ si adeziune voluntară.
Disciplina izvorâtă din bucuria de a servi o cauză mai înaltă. Timpul e actiune din perspectiva românismului integral. Nu actiune pentru afaceri si interese particulare, ci actiune pentru salvarea poporului românesc. Să combatem defectele specifice poporului nostru, punând în locul lor :
- al vanitătii – ambitia creatoare de valori nationale ;
- al inconsecventei – eroismul de durată ;
- al superficialitătii în gând si actiune – seriozitate si simtul monumentalului. De Horia Sima – Tara si Exilul – ian.-feb. 1971
«

duminică, 27 mai 2012

Ileana Vulpescu Interviu

Ileana Vulpescu(n.1932) scriitoare casatorita cu Romulus Vulpescu "blestemul" romanilor

Ileana Vulpescu, despre "blestemul" romanilor . Casatorita cu Romulus Vulpescu (n.1933)  Interviu 
Despre postul public de televiziune care ne recomandă să "trecem din modul full în modul squeeze sau size"  -  o bătaie de joc!  
Un procedeu tehnic optic, în care imaginile din filmele făcute pe ecran lat, semilat sau panoramic apar alungite, ca nişte picturi de El Greco. Pictor care,  avea un defect de vedere.  
Asta nu-nseamnă că dacă unii, cu posibilităţi, au aparate performante cu tastă de nu-ştiu-care, trebuie să-l avem şi noi. HD-ul poate avea loc doar pe televizoarele cu cristale lichide, cu ecrane imense.   Dacă stai într-o casă mică, n-ai unde să le bagi.  
Ce să facă lumea care are aparate care nu-s, totuşi, de 100 de ani? Să le arunce pe geam, doar pentru că n-are bani de aparate performante, pe care ei ne obligă să le cumpărăm, deşi n-avem bani de ele? E incorect ! La noi în bloc  n-are nimeni aşa ceva.  
Iarăşi, foarte enervant este că în timp ce rulează un film, apare o bandă care anunţă ce va urma. Probabil că cineva face o afacere pe banii noştri,  din care-şi ia şi comision. "Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă!".
Acestea sînt încălcări flagrante ale drepturilor internaţionale ale audio-vizualului.  
Altă problemă: de ce nu mai prindem, din ţară, TVR Internaţional?  
E un post care emite de pe teritoriul meu şi am dreptul să mă uit la el. Reprezintă alt tip de abuz la care sîntem supuşi de televiziunea publică! 
Alt subiect. Despre cât de rău sîntem percepuţi noi românii, în afară. A cui e vina? "Vina este a noastră.  
Avem nişte diplomati trimişi în afară care nu-şi fac datoria. Nu fac nici un fel de propagandă pentru poporul român, pentru ca sa se ştie  că româna e o limbă de origine latină.  
Eu am întîlnit o profesoară de franceză, care absolvise la Sorbona şi care nu ştia că româna e o limbă romanică! M-am oferit să-i spun eu care sînt cele 10 limbi romanice, dacă la Sorbona tot nu învăţase. S-a mirat: "Da, dar e atît de înrudită cu slava!"  
- "Ştiţi cît e de înrudită cu slava? Tot atît cît o să fie şi franceza cu chineza, cînd vă vor ocupa chinezii!". 
Alt caz: o fostă colegă, eminentă cunoscătoare a limbilor clasice, Lia Lupaş, lucra la o bibliotecă din New York. Trebuia să fie avansată şi a completat un formular, în care spunea ce limbi cunoaşte: printre altele, franceza, engleza, rusa. D-na care o examina a întrebat-o de ce a trecut şi rusa, doar limba ei maternă nu e slava? Ea a zis că nu, că româna e o limbă romanică. Motiv pentru care n-a mai fost avansată.  
Alt om cu multă carte, Dan Grigorescu, aflat la New York într-un post oficial, se duce la Biblioteca Municipală şi găseşte o singură carte în română, care era trecută la sectorul de limbi slave. I-a explicat directorului că româna e, o limbă romanică, s-o mute unde-i e locul. A doua zi, a găsit cartea tot la sectia "Slave". Deci, vina nu e numai a noastră, ci şi a încăpăţînării lor cretine, chiar dacă-s filologi.
 
O întâmplare văzută de mine la televizor: un ambasador al Germaniei la Bucureşti povestea cum vin gazetari din Germania, cu articole gata făcute despre România, de obicei denigratoare la adresa poporului român. I le dădeau să le citească şi el le spunea: "Nu e adevărat ce spuneţi! Eu trăiesc aici şi ştiu că nu e aşa!".  
Iar ei se duceau în Germania şi publicau articolele exact aşa cum le scriseseră. 
 Deducem că e o rea voinţă internaţională manifestă faţă de această ţară, cu sprijin şi din România.   
Înţeleptul chinez Sun Tzu a spus, cu mult înainte de Hristos, "Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior".  
Or, la noi, complicitatea e mai mult decît binevoitoare faţă de tot ce se-ntîmplă din exterior. Nu ne pune nimeni în capul mesei şi nici alături de marile puteri, chiar dacă ne-am zbătut să intrăm în NATO, în Shengen. Probabil că nu sîntem decît o ţară consumatoare, aşa cum spunea primul trimis al FMI la noi, domnul Paul Thomson. Mă-ntreb cu ce? Producătoare nu mai sîntem, e limpede.
 
 Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii? Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse f. puţine să se ştie despre ei.  
Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri că românii au furat, au omorît, au escrocat. Oare numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă cînd un român face o nelegiuire, dar nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine. Sînt scoase în evidenţă insa cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi cînd n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român.  
Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi. De ce li s-a dat voie să treacă graniţa? Ca apoi să-i poată expulza, spunînd: "Uite ce-au făcut ticăloşii de români!". E o demagogie de mult pornită.   
Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară. Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune ca tutunul e dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii!  
Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus. De ce nu se poate stopa comerţul cu drogurile? N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă cu o ipocrizie fără margini şi fără leac. De cînd cu această notiune noua de "corectitudine politică", s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele "negru, negrotei, cioroi", pentru că nu mai e "politic corect".
Omul ăla a trăit într-o epocă. Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui? 
 
Tîmpenia din America, cu "cioroii" lui Mark Twain, transportată în România, ar deveni. "Romiada", în loc de "Ţiganiada"? "Cînticele ţigăneşti" ale lui Miron Radu Paraschivescu sînt "Cîntice rome?" Ce-o zice şi săracu' Garcia Lorca, cu ale sale "Cîntece ţigăneşti" ? Ce are insultător cuvîntul "ţigan"? E numele unei naţii. Care e deosebirea între rom şi ţigan? Gitan, bohemian, tzigan, tsigan."
 
Degradarea morală e direct proporţională cu cea lingvistică? Mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunînd "În liceu se aflau doisprezece fete".
"Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că "doi" şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri.  E o epidemie, o avalanşă de incultură. 
 
Nimeni nu mai zice azi "loc", zice "locaţie", fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă.  
Am citit într-un ziar acum cîteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu cîta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat "perineul" de la piciorul stîng.  
Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu!  
Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară.  
Profesor, Iorgu Iordan, imi spunea :
"Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decît miliţieni! "... Se merge pe linia minimei rezistenţe. Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?  Ceilalţi: ce să mai învăţăm toate prostiile astea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?
 
Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi ce se aude acum.  
Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii.
În ceea ce spune cel pe care-l inviţi  nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. 
 
Am fost uimită s-aud la un post de radio: Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui "Gai de Mopezan". El fiind Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur!).  
A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele? Răspuns: doamnă, dar e moda anglizantă!....".  
E moda tîmpeniei şi a inculturii, aş spune. Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, e mai puţin gravă decît batjocorirea propriei limbi!  În Franţa, posturile radio şi tv sînt sancţionate cu amenzi grase atunci cînd folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. In Franţa sistemul lor de monitorizare audio-vizual este atît de performant şi de drastic, încît atunci cînd detecteaza ceva în neregulă, îi intrerupe pe loc".
 
- La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?
La noi, în afară de pile, proptele şi o  "piesă de mobilier"  prin care se trece, se mai ajunge oare şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post? 
Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, cîştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem? Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul "brînză bunăcioasă", "piersică gustăcioasă", "marea ieşeală" etc.  
Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva.  
Cînd a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: "E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu cîtă lume". (Poate cuprinde.)  
Ce să mai vorbim despre expresia greşită "fără doar şi poate", care e de fapt "fără dar şi poate"? Adică adversativ şi dubitativ.  
Lucruri analizate logic, ca de exemplu "mai exact şi mai corect". Le-am întîlnit si la persoane foarte cultivate.   
Ne întoarcem la "unşpe trecute fix"?" 
- S-a gîndit,  Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman?
 
Nu ! Încă scriu despre oameni care mai ştiu carte. Deocamdată  îmi acord o pauză.
Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un "sivi" (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job! Aplică era ceva ce se pune pe perete. 
 
Mă indispune profund cînd aud de "brandul de ţară". Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este "brandul de ţară". Măcar dacă era şi Eva pe-acolo,  in locul ...
 
Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decît că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios.  
Eu i-aş sfătui, să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul "cărţile care le-am cumpărat", "m-am dus la servici".  
Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca viciu, oficiu, ospiciu, serviciu etc. care au această formă. Nu zici "m-am dus la ofici", nici "a fost la ospici", nici "mi-am luat un servici de masă".
 
Pe mine mă surprinde cîtă încredere au în ei aceşti oameni şi cîtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări "Gramatica greşelilor", de Iorgu Iordan. O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.
Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare de genul "Lasă-i p-ăştia să vorbească.  Ne uităm în gura lor? Nişte babalîci depăşiţi, o generaţie expirată". 
 
Poate aşa şi e. Dar pînă să expire ei, îi inspiră pe alţii.
Ce modele să mai aibă cei tineri? Cînd bordelul e o mînăstire faţă de politică. şi cînd la televizor şi prin gazete sînt aproape numai obscenităţi, cînd se cultivă doar incultura?