marți, 31 iulie 2012

Bancuri....

Subject: Zambiti
Un tip isi bănuia sotia ca-l înșală.  A  așteptat sa plece in acea seara la munca si a sărit intr-un taxi sa o urmărească. Asa a aflat ca lucra într-un bordel.  Atunci ii spune taximetristului; - Vrei sa faci repede 100 de euro? Taximetristu'..  - Sigur, ce trebuie sa fac? - E simplu, intri înăuntru, o scoți afara pe nevasta-mea si o bagi in mașină ca s-o duc acasă Intra taximetristu si dupa câteva minute o scoate pe curva de par si o arunca in mașină; - Ia, tine-o bine, zice. Tipul se uita la ea din cap pana in picioare si-i spune taximetristului; - Ce faci domne', asta nu-i sotia mea!!! - Știu, zice taximetristu', e soția mea ,ma duc înapoi după a ta!!!!

Fănică se întoarce acasă noaptea târziu. Soția, cu o privire ucigătoarte îi arată ceasul. - E ora două!
-
Și ce-i cu asta? Dacă aș fi stat acasă n-ar fi fost tot ora două?

Si vreti sa spuneti ca sotul dumneavoastra s-a spânzurat? O întreaba judecatorul pe tânara vaduva.
-Da, domnule judecator, raspunde aceasta.
-Si cum explicati atunci multimea de cucuie pe care le are?
-S-a spânzurat cu un elastic...

De ce te plimbi prin benzinarie?
- Vreau sa ma las de fumat.

- Nepoate cum ziceai ca il cheama pe neamtu ala care imi tot ascunde lucrurile prin casa?
- Alzheimer, tataie.

De cand a inceput sa ninga, nevasta-mea sta non-stop si se uita pe geam.
Daca se inteţeşte cred ca-i dau drumul in casa...

Intr-o farmacie, patronul vede un tip rezemat de perete. Il intreaba pe vanzator:
-Ce-i cu tipul ala? Ce are?
Vanzatorul:
- A venit sa-i dau ceva pentru tuse. N-am gasit siropul de tuse, asa ca i-am dat o sticla de laxativ
Patronul:
- Esti tampit! Cum sa-i dai laxativ pentru tuse?
Vanzatorul:
- Ooo, uita-te la el! Ii este frica sa mai tuseasca!
Un tip la gara, cere un bilet catre Eforie Sud si o intreaba pe doamna de la casa de bilete:
-Doamna am o intrebare... Pot sa iau cu mine in tren 120 kg de dulceata ???
-Domnule..cum sa luati 120 kg de dulceata ? Asta nu-i marfar, nu va putem lasa sa faceti asta !
Tipul vesel, se intoarce catre nevasta-sa si ii spune:
-Imi pare rau, dulceata, ai auzit ce a spus...Tu ramai acasa !!!   

Romania lui Basescu ???

Tokes: Romania lui Basescu trebuie sa asculte revendicarile maghiarilor

autor: FrontPress 31.07.2012
Europarlamentarul Laszlo Tokes a declarat ieri, dupa aflarea rezultatelor partiale ale referendumului, ca “o Romanie prezidata de Traian Basescu trebuie sa dea ascultare revendicarilor comunitatii maghiare si sa aprecieze contributia ei la apararea valorilor democratice”. Afirmatiile vin pe fondul neprezentarii majoritatii populatiei maghiare si romanesti din Transilvania la votul de duminica pentru validarea scrutinului pentru demiterea presedintelui Romaniei. Tokes si-a mai exprimat speranta ca dupa referendum se va ajunge la “un deznodamant fericit”.
“Dupa validarea rezultatelor referendumului urmeaza o perioada foarte grea din punct de vedere politic, pentru ca in acest moment se duce un razboi politic civil in Romania. Speram sa nu pierdem acest razboi, ci sa ajungem la un deznodamant fericit”, a spus Laszlo Tokes luni, intr-o conferinta de presa la Oradea.
Intrebat de presa daca presedintele suspendat Traian Basescu ii este dator comunitatii maghiare, Tokes a afirmat ca maghiarii nu sunt oportunisti, informeaza NewsIn. “Nu suntem oportunisti, nu dorim un folos imediat. Noi suntem de partea democratiei crestin-democrate din Europa si pe aceste principii ne-am pozitionat de partea lui Traian Basescu. Nu ma astept la niciun folos politic concret, insa o Romanie prezidata de Traian Basescu trebuie sa dea ascultare revendicarilor comunitatii maghiare si sa aprecieze contributia noastra la apararea valorilor democratice din 1989 incoace. Sper ca vom reusi sa rapunem restauratia postcomunista, asa cum am rapus dictatura comunista in urma cu doua decenii”, a mai declarat Laszlo Tokes. Sursa: FrontPress.ro
«

luni, 30 iulie 2012

ATENTIE !!! CURAJ !!!

Imi este greu sa scriu dupa ce am atras atentia ce gresala mare se face cu  cifra neclara, a celor care  au drept de vot. Special s-a  amanat rezultatul recensamantului. Dar aici a fost o capcana de la inceput si din partea lui Basescu si din  partea OCCIDENTULUI. Repet inca odata, occidentul are pretentia de a ne folosi drept cobai sa vada  pana cand dureaza, socotit in ani pana disparem ca natie.
 Imi este scarba mai ales de atitudinea lui.
Basescu nu putea face toate nelegiuirile asta fara aprobarea lui. Sa socoteasca de partea lui si pe cei care nu vin la vot este o blasfemie.
Repet inca odata ca, actualii guvernanti sunt niste mamaligi, niste baligi.
 Nu au fost fermi nici sustin atorii celor cfare  trebuiau sa  in drume oam enii  spunandu-le da.
Catele astea de la tv. de nisa, tot timpul au venit si au taiat mustiucul cu : " aveti dovezi ? ,"sau dar daca". Au facut cel mai rau romanilor punand orice informatie in balanta cu 50 %.
 NU SUNT BINEVENITE FEMEILE, CARE CU VOCEA LOR STRIDENTA TULBURA MINTILE CELOR CARE AU NEVOIE DE LINISTE, PENTRU A RUMEGA LUCRURILE.
CRTED CA  S-A VRUT CA  ACESTE MODERATOARE SA  FIE IMPARTIALE DAR, INTR-O SITUATIE ASA DE GRAVA, SITUATIE DE VIATA SI DE MOARTE PENTRU NEAMUL NOSTRU  FACAND PE VAMPA CEA  CARE VREA SI NU VREA,  ESTE DAUNATOARE.
CER SCHIMBAREA ACESTOR PERSOANE SI ADUCEREA IN  PRIM PLAN CA MODERATORI A BARBATILIOR care,  macar prin timbrul vocii lor, aseaza lucrurile mai cu calm.
Este tarziu si lucrurile merg pe un  fagas periculos. Poate la RAZBOI CIVIL.  Nu meritam asta pentru ca indiferenta  fata de situatia politica si economica din  tara poate conduce la lucruri necontrolate.
Daca  ne uitam in  urma  la revolutiile ultimelor secole ale lumii,  vedem ca totul a fost pus la cale  de o mana de intelectuali, patrioti si hotarati. Atunci cand lucrurile sund clare si aduse pe fagasul vrut, abia atunci sunt mobilizate si masele care urmeaza mereu pe invangatori.
 La lovitura de stat din Romania anilor 1989  nu au participat dupa spusele  celor interesati de istorie, decat 250.000 de romani. Asa ca  ce face Basescu, cu concursul USL chiar fara voia lor este o mare nenorocire cu efecte imprevizibile pentru noi toti.
Acum, este randul celor tineri, pastrioti sa fie atenti, la scena politica si sa nu  derapeze situatia, sa nu fim inselati inca o data, a mia oara in istoria  neamului nostru asezat  la rascrucea vanturtilor si vremurilor. Sa nu lasam ca aceste lichele sa ne scape printre degete. Sa fim  uniti, pentru ca acum este nervoie mai mare ca opricand  de UNIRE.

marți, 24 iulie 2012

Hai la vot cu totiii !!!

Haideti la vot cu totii sa  terminam cu gasca de imbecili care ne siluiesc !!! CURAJ !!!
Spunea un pamfletar ca in ziua Referendumului nu vrea sa vada la sectiile de vot nici un basist.Uite ca i se in deplineste aceasta dorinta. Cel care a facilitat aceasta placere este nimeni altul decat  Basescu. Un  las care nu este barbat adevarat si caruia ii este frica de  popor, pe care il clama mereu ca se intoarce la popor, uitati ca ii este frica de el. Si totusi acum spune ca poporul l-a ales.Sa mergem cu totii la vot cei care ne-am saturat de  capriciile bahice ale acestui  prost roman, care spune ca daca va mai veni la Cotroceni va merge si mai adanc cu taierile de salarii si  pensiile, deliratiile lui de alcoolic notoriu si irec uperabil pentru societate  dar, care pentru noi a fost un demon . Sa mergem   pentru a renaste demnitatea  romanilor care, au fost de-a lungul secolelor  catalogati ca oameni curajosi si demni care isi aparau cu propria viata hotarele si poporul. Sa dovedim occidentului pervers  si care nu merita atentia noastra si nici  sa le facem cinstea de a intra in hora lor  mafiota vointa noastra.Sa dovedim  care este dorinta noastra. Dorinta noastra este sa traim in adevar fara  nemnernici care au considerat tara  o mosie de la masa si pe noi sclavii lor pusi la munca silnica  dupa voia   bautorului sef imreuna cu banditii lui de  imbecili.

luni, 23 iulie 2012

Gretosul Liiceanu

Aseara cand l-am vazut pe intelectualul nostru cu doua fete, atat de ingretosat fata de noi telespectatorii mi-a venit sa vars. Cu mutra lui abia  sculat la 12 ziua dupa o betie strasnica ne face sila. Sincer va spun ca mi-a fost rusine de rusinesa lui.
A reluat tampeniile lui Basescu mai ales ca spun ea ca l-a inspaimantat faptul ca in tot Bucurestiul si in toata tara, sunt afise cu DA. Mai dar ,acest  nefericit rusinea neamului nostru, repede se mai sperie. Sa-i descantam de sperietura.
Eu sunt sigura ca el nu este chiar asa de dobitoc, dupa cum vrea sa ne faca sa credem. Asta este cu atat mai rau pentru ca ne arata ce lichea este de fapt, un  fripturist fara scrupule si fara Dumnezeu. Dar este consecvent caci, este mizerabil pana la capat.
Aceeasi  mojicie ca a lui Basescu ca  Justitia este in pericol, sa fie  in slujba noilor veniti si sa nu mai fie libera ca pana acum :)))
Doamne ce face traiul bun din acest nevertebrat !!! Nu are limita  mojicia lui.  Spune ca Basescu il reprezinta !!! Vedeti ce jos a ajuns acest  mare, credeam noi la revolutie intelectual.
 Spune ca sunt unii  care ne otravesc creierele ! Dar el ce face ????
Spune ca nu trebuia sa se ajunga la miting. Ca nu trebuie sa ne amestecam in politica.
Dar acest fripturist care mananca cu doua maini munca noastra,  nu intelege ca asta este bine, sa ne amestecam, ca deoarece nu ne-am amestecat am ajuns aici.
 Ce gust amar mi-a lasat acest derbedeu batran  al intelectualitatii. Octavian Paler de acolo de sus ce zice ?
El Liiceanu, trebuia sa fie farul nostru calauzitor, nu  o festila stinsa de pisat, caci faptul ca mananca azi cacat, nimic nu-l mai spala ,v-a ramane pe vesnicie  coada de topor, carpa de sters pe jos si hartia igienica a lui Basescu. Si odata cu  degradarea lui Basescu, devine si degeradarea lui. Si-a dat demnitatera pe un blid de cacat. RUSINE !!!

Pedeapsa cu moartea

vineri, 20 iulie 2012

Pedeapsa cu moartea binevenita pentru salubrizarea societatii de sus pana jos

Nu stiu ce sa mai spun. As vrea sa fie totul pentru noi si strainatate clar. Mocirla politica si morala in care sun tem tarati fara voia noastra ne-a secatuit.
Cel mai mult ma uimeste mobilizarea serviciilor secrete din tara si de peste hotare, pentru denigrarea  Romaniei.
 Atata energie consumata pentru a trada tara si neamul pentru mofturile unui  alcoolic????
Oare sefii serviciilor secrete nu se gandesc  ca si ei dupa ce se va termina circul acesta ca, doar nu o sa dureze la infinit vor fi si ei pedepsiti?  Tradarea de tara si neam se pedepsea cu pedeapsa capitala. Poate pentru scurt timp cativa ani doar, ar fi binevenita  aceasta pedeapsa pentru salubrizarea societatii noastre. Asta nu numai pentru cei ce  ne-au vandut tara, dar si pentru  delapidatori, criminali, coruptii care au  actionat in   bugetul si bogatiile  Romaniei ca in  averea lor personala( pe care nu au avut-o niciodata ei fiind doar niste saracii) avuta de la  mosii si stramnosii lor.
Nu sunt multumita de echipa de la conducerea Romaniei care, imi pare  actionand defazat nefiind siguri pe ei, schimbandu-si pozitia dupa cum bate vantul. Acum este momentul sa  actioneze prompt si cu fermitate, nu dupa ce  va trece timpul si nu va mai avea valoare  actiunile lor.  Nu conteaza  ca presedintele nu este inca ales, ci este interimar. Vreau sa-i vad actionand cu mai multa forta si vigoare  nu ca niste copii scapati in parcul de distractii. Aceasta atitudine imi da mie impresia ca  au scapat in parc si nu stiu ce sa faca mai intai sa se joace sau sa incerce sa  escaladeze  gardul ?

luni, 16 iulie 2012

Pupici de noapte buna....


Cele mai sanatoase bauturi

Uite cele mai sănătoase 20 de băuturi pentru organism !
Uite cele mai sănătoase 20 de băuturi pentru organism ! Pentru a scăpa de sete, pentru a te răcori și pentru a bea ceva bun, urmează sfaturile de mai jos, prezentate de specialiștii nemţi în ziarul Bild. Unele dintre băuturile prezentate nu numai că sunt bune la gust, dar te pot scăpa chiar și de cancer.
1. Cacao - este bună pentru piele
Dacă bei cacao regulat cu siguranţă vei avea pielea pe cât de hidratată trebuie, pentru a nu se usca. Este necesară o cană de 200 ml pe zi, cu lapte degresat și cât mai puţin zahăr sau chiar deloc.
2. Vinul - te slăbește
Cu un consum moderat de vin, slăbești. De asemenea, vinul previne apariţia aterosclerozei. Cantitatea recomandată este de 1 pahar pe zi, nu mai mult de un litru pe săptămână. Important: două zile pe săptămâna nu se consumă pentru a nu da dependenţă.
3. Sucul de rodie - stimulează fluxul de sânge
Conţinutul ridicat de polifenoli din rodie stimulează circulaţia sângelui în vasele fine, cum ar fi inima. Cantitate sănătoasă: un pahar mare pe zi.
4. Lapte - protejează împotriva hipertensiunii arteriale
Persoanele care beau lapte degresat regulat au un risc mai mic de hipertensiune arterială. Cantitatea sănătoasă: până la două pahare mari pe zi.

5. Suc de Cătină - întărește nervii

Conţine vitamina C, aceasta întărind sistemul imunitar, acid folic, magneziu, fier și mangan, blocând efectele nocive ale hormonilor de stres. Cantitate: de două ori pe zi, câte două linguriţe de suc de cătină dizolvate într-un pahar mic de apă.
6. Chefir - rezolvă probleme digestive
Sprijină funcţia intestinelor, previne constipaţia. Cantitatea sănătoasă: zilnic până la 1/2 litri.
7. Bere - pentru oase puternice
Siliciul din în bere este necesar în construcţia și regenerarea oaselor. Când este foarte cald afară se recomandă berea fără alcool. Cantitatea: o sticlă de 0,33 l pe zi.
8. Sucul de merișor (coacăze roșii de pădure) - previne infecţiile tractului urinar
Sucul de merișor te scapă de infecţiile cu stafilococul auriu. Cantitatea sănătoasă: un pahar mic în fiecare zi, sub forma de suc, cu puţin zahăr.
9. Suc de roșii - protejează împotriva radiaţiilor solare
Licopenul, fitonutrientul care dă roșiilor culoarea, reduce efectul nociv al razelor ultra violete penetrante. Cantitatea sănătoasă: trei pahare mici pe zi, vara chiar patru.
10. Suc de portocale - previne ateroscleroza
După mesele copioase, un pahar de suc de portocale proaspăt storse împiedică formarea radicalilor liberi care distrug vasele de sânge și favorizează atacul de cord. Cantitatea sănătoasă: un pahar mare de suc proaspăt stors după fiecare masă.
11. Cafea - protejează împotriva accidentelor vasculare
Cofeina inhibă lipirea trombocitelor din organism, acestea fiind foarte importante atunci când este vorba de un accident vascular. Se recomandă 1-2 căni pe zi, dacă medicul nu vă interzice consumul de cafea.
12. Apa - întărește inima
Apa ajută la problemele renale și urinare, în ceea ce privește indigestia, aciditatea, întărește inima, ajută circulaţia și memoria. Cantitate sănătoase: 1 pahar de apă pe oră, aproximativ 1,5 – 2 litri pe tot parcursul zilei.
13. Ceaiul negru - ajută la prevenirea bolii Alzheimer
Ceaiul negru îmbunătăţește fluxul de sânge, previne rigidizarea arterelor, previne boala Alzheimer. Dar numai fără lapte! Cantitatea sănătoasă: 3-6 căni pe zi.
14. Ceaiul verde - protejeaza împotriva cancerului
Conţine polifenoli care stimulează regenerearea celulelor și a ţesuturilor. Ajută și împotriva cariilor dentare. Cantitatea sănătoasă: 3-6 căni pe zi.
15. Suc de morcovi - face pielea frumosă
Beta carotenul și vitamina A din morcov întărește sistemul imunitar, accelerează bronzul natural, proteja împotriva razelor UV, ajută pielea uscată. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mic pe zi.
16. Oţet de mere - ajută la detoxifierea organismului
Conţine minerale (magneziu, potasiu, calciu) stimulând metabolismul celor care au probleme cu greutatea. Detoxifiază organismul și ajută activitatea intestinelor. Cantitatea sănătoasă: 1 lingură de oţet de mere în fiecare zi, într-un pahar mare de apă.
17. Suc de nucă de cocos – păstrează echilibrulo corpului
Nu are calorii și ajută organismul să păstreze un echilibru acido-bazic, reducând acidul uric, detoxifică organismul. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mare pe zi.
18. Apa de ghimbir – bună împotriva simptomelor de greaţă
Conţine beta caroten, calciu, fier, zinc și uleiuri preţioase. Stimuleaza circulaţia, ajută la ameliorarea durerilor, diminuează efectul de greaţă, ajută împotriva indigestiei. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mare pe zi.
19. Băutură din grâu fermentat – bună pentru piele
Este plină de minerale, fibre, vitamine și enzime. Întărește intestinele, ajută sistemul imunitar, îmbunătăţește rezultatele testelor de sânge și este bună pentru piele. Conţine doar 5 calorii pe litru. Cantitea sănătoasă: 1-3 pahare mici pe zi.
20. Sucul de sfeclă roșie - ajută împotriva anemiei
Mineralele valoroase (magneziu, cupru) stimulează apetitul, intensifică fluxul bilei și protejează împotriva radicalilor liberi. Ajută, de asemenea, împotriva anemiei. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mic pe zi.

Autor: Libertatea
Sursa: www.libertatea.ro  Duminica, 15 Iulie 2012
Publicat de BLOG ENCICLOPEDIC l

vineri, 13 iulie 2012

Jeanne Baret

Jeanne Baret: prima femeie care a înconjurat Pământul

Galeria figurilor marilor exploratori şi cutezători care au contribuit decisiv la cunoaşterea lumii în care trăim nu ar fi completă fără portretul lui Jeanne Baret, prima femeie care a navigat în jurul Terrei. Deghizată în bărbat, cu numele schimbat, cu pieptul înfăşurat strâns în fâşii de pânză menite să-i ascundă feminitatea, trăind mereu cu frica de a fi descoperită, cu atât mai mari sunt meritele sale comparativ cu ale oricărui bărbat explorator. Evocarea personalităţii şi a eforturilor sale este un omagiu adus spiritului cunoaşterii umane, curajului - indiferent de sex, vârstă, naţionalitate sau origine socială – de a explora ţinuturile misterioase şi, nu în ultimul rând, un omagiu adus libertăţii îngemănate cu aventura.


Fata vraci care vroia să vadă Lumea

Pe data de 27 iulie 1740, în sătulul La Comelle din ţinutul francez Bourgogne (Burgundia), avea să vadă lumina zilei une dintre cele mai interesante şi importante (din nefericire, insuficient cunoscută) personalităţi feminine ale istoriei. Fiica unui muncitor cu ziua, analfabet, dar tată bun, Jeanne Baret avea să rămână orfană de ambii părinţi la o vârstă fragedă. Nu există date exacte despre acea perioadă tulbure a vieţii sale. Pe când naviga în jurul lumii, i-a destăinuit lui Louis Antoine de Bougainville că îşi pierduse toată moştenirea într-un proces dubios.
Pe atunci, Burgundia era una dintre cele mai sărace şi înapoiate provincii ale Franţei, iar clasa ţăranilor, din care făceau parte şi părinţii ei, avea de înfruntat o existenţă precară. Nu se cunosc informaţii cu privire la modalităţile în care Jeanne a reuşit să-şi asigure o educaţie şi cultură rudimentare, dar care i-au fost totuşi de mare ajutor în călătoriile sale. Semnătura sa pe mai multe documente de epocă ne demonstrează totuşi că ştia să scrie şi să citească într-o perioadă când majoritatea femeilor nu aveau acces la şcolarizare. Mai mulţi biografi ai săi sugerează că exploratoarea de mai târziu frecventase cursuri elementare ţinute în mediul rural de unii preoţi filantropi.

Obligată la o existenţă pauperă, Jeanne a decis să-şi sfideze soarta potrivinică şi să nu se dea în lături în faţa niciunei dificultăţi care ameninţa să-i umbrească destinul. Conştientă de handicapul de a fi săracă, Jeanne a avut de luptat şi cu neajunsurile faptului că era femeie într-o vreme când aproape singura şansă de supravieţuire a unei femei sărace era prostituţia. Conştientă de acest lucru, dar cu principii morale solide, Jeanne Baret a preferat să facă orice altceva pentru a se întreţine. A profesat o bună bucată de timp ca tămăduitoare locală, pasiunea sa pentru botanică ajutând-o să prescrie suferinzilor tratamente accesibile, pe baze de plante medicinale, pe care tânăra exploratoare de mai târziu le cunoştea la perfecţie.
Într-una dintre zilele când culegea plante, Jeanne l-a cunoscut pe Philibert de Commerson, un tânăr de origine nobilă a cărui soţie murise la naşterea unicului său copil. Cei doi împărtăşeau pasiunea comună pentru botanică şi ştiinţă, în general. Captivat de personalitatea tinerei Jeanne, nobilul a angajat-o iniţial ca asistentă şi persoană bună la toate.
Mai târziu, după ce s-au mutat împreună, au avut şi o relaţie. Doi ani mai târziu, animaţi de dorinţa arzătoare de a vedea lumea şi a cunoaşte alte meleaguri şi civilizaţii îndepărtate, cei doi au luat decizia de a porni în jurul lumii la bordul unei corăbii. Era încă frumoasa epocă a marilor descoperiri geografice şi a călătoriilor aventuroase într-o lume aproape necunoscută pentru europeanul de rând. Între anii 1760-1764, guvernul de la Paris luase hotărârea de a trimite în jurul lumii două nave cu misiunea de a explora şi anexa noi teritorii pentru Franţa.

Louis Antoine de Bougaiville
Cum era nevoie de un vânător şi botanist la bord, prietenii l-au ajutat pe Philibert de Commerson să obţină această poziţie.
Cei doi tineri doreau să plece împreună, dar pe atunci Marina Franceză interzicea în mod categoric prezenţa oricărei femei la bord. Cum Philibert avea nevoie de un asistent care să-l ajute la sortarea şi examinarea noilor specii de plante şi animale întâlnite, tinerii au luat împreună decizia de a merge amândoi cu orice preţ.
Prin urmare Jeanne a decis, fără nicun regret, să se îmbrace şi să se poarte ca un bărbat timp de mai mulţi ani, cât urmau să dureze expediţiile.
Acela a fost momentul în care Jeanne Baret a devenit tânărul asistent Jean Baret.
Soarta urma să ia întorsături nebănuite pentru temerara Jeanne. Unele la care nici ea nu s-a aşteptat, cu siguranţă.

Jeanne Bare într-o reprezentare de epocă

Bietul băiat castrat de turci...

Cei doi s-au îmbarcat pe corabia Etoile, aflată sub comanda exploratorului francez Louis Antoine de Bougainville. Au plecat din portul Rochefort la sfârşitul lunii decembrie 1766. Ideea lor era cu adevărat nebunească şi periculoasă, dar cuplul neobişnuit trăia la proporţii maxime farmecul marilor călătorii şi aventuri.
Commerson a profitat de faptul că avea cu sine o mare cantitate de echipament specific activităţilor sale şi a primit o cabină mare unde, pe lângă echipament, putea să-l găzduiască şi pe "Jean". Astfel, Jeanne Baret nu era nevoită să rişte să se expună la toaletele comune folosite de membrii echipajului.

Fiecare zi, pentru ea, avea să se dovedească un chin. În timp ce, pentru femeile din Franţa natală, dimineaţa era dedicată ritualurilor de înfrumuseţare tipice sexului frumos, Jeanne trebuia să-şi lege un bandaj gros în jurul pieptului pentru a-şi ascunde cât mai bine atributele sexuale care ar fi putut să o dea de gol. Bandajarea strânsă a pieptului o împiedica să respire în voie, iar marinarii au sesizat curând că Jean nu stătea niciodată să socializeze cu ei, nu bea cu ei, nu fuma, nu mânca, nu cânta şi nu prea gusta compania lor. Mai mult, tânărul asistent ciudat purta asupra sa un pistol în permanenţă încărcat.
Când suspiciunile echipajului au devenit prea insistente, cei doi au venit cu o explicaţie oarecum bizară. Jeanne le-a "destăinuit", roşind, că fusese un biet băiat capturat în copilărie de către turci, castrat de aceştia şi dus la Istanbul pentru a deveni eunuc al seraiului. Pe drum, cu ajutorul unor coincidenţe minunate, reuşise să evadeze de pe nava turcilor şi să se reîntoarcă în Franţa...
Povestea a ţinut o vreme, mai ales că Jeanne muncea din greu, purtându-se asemenea unui asistent desăvârşit. Căra non-stop uneltele, instrumentele, sacii, ierbarele şi armele lui Commerson şi explora împrejurimile alături de acesta, ca şi cum ar fi fost un bărbat.

În acelaşi timp, se purta ca o desăvârşită soţie grijulie şi atentă. Commerson suferea neîncetat de rău de mare, iar în partea a doua a voiajului se pricopsise cu un ulcer al gambei, la unul dintre picioare. În momentul în care Etoile a acostat în îndepărtatul Montevideo, cei doi exploratori au investigat cu atenţie împrejurimile. Piciorul lui Commerson nu se vindecase, iar Jeanne era astfel obligată să facă munca acestuia de etichetare şi descriere a noilor specimene de plante şi animale. Când nava a acostat în Rio de Janeiro, piciorul lui Commerson s-a vindecat, în sfârşit, dar Jeanne îşi trăia chemarea la maximum şi nu a vrut să se oprească din activitatea sa frenetică de explorare şi colectare. Atunci, pe pământ brazilian, Commerson a descris frumoasa plantă ornamentală Bougainvillea, plantă descoperită de Jeanne Baret şi botezată în onoarea căpitanului Louis Antoine de Bougainville.


Tahitienii au mirosit-o

Secretul cu ajutorul căreia Jeanne a reuşit să înconjoare globul pământesc la bordul unei corăbii, devenind astfel prima femeie din istorie care a izbutit această realizare admirabilă, a fost dezvăluit cu ocazia unui incident extrem de interesant.
Cu toate că, timp de peste 2 ani, niciunul dintre marinarii francezi nu a reuşit să-şi dea seama că Jean era de fapt Jeanne, momentul adevărului a sosit prin intermediul unor aşa-zişi "primitivi". În momentul în care expediţia a ajuns, la sfârşitul lunii aprilie 1768, în Insulele Tahiti, Commerson şi Jeanne au coborât primii pe una dintre insule, în râvna lor de a colecta noi specii de plante şi animale. Atunci, au fost înconjuraţi de băştinaşi care se înghesuiau în jurul lui Jeanne, mirosind-o cu nesaţ şi exclamând că este femeie.
Temându-se ca Jeanne să nu devină victima unui viol din partea tahitienilor care deveneau vizibil din ce în ce mai excitaţi, Commerson a trimis-o urgent cu barca înapoi pe corabie. Cu toate acestea, în zilele următoare, un băştinaş pe nume Aotouru, care a urcat la bordul corabiei franceze, a continuat să gesticuleze spre Jeanne, arătându-le prin semne marinarilor francezi că al lor coleg este, de fapt, o colegă...
Într-una dintre variantele istorisirilor care au circulat despre prima femeie care a navigat în jurul lumii, variantă preluată de Glynnys Ridley, se pare că la primul popas pe care corabia l-a făcut după ce a părăsit Tahiti, mai mulţi membri ai echipajului ar fi pândit momentul în care ofiţerii nu erau la bord şi ar fi violat-o pe Jeanne. Adevărat sau nu (nu există nicio altă dovadă, nicio înregistrare a unui astfel de incident grav în notele de bord ale tuturor participanţilor) Jeanne a născut un copil peste 9 luni.

Problemele de sănătate ale lui Commerson au continuat să se agraveze, iar acesta a murit, în cele din urmă, în luna februarie 1773, exact în momentul în care nava acosta în Insula Mauritius. Fără nicio sursă de venituri, cu identitatea dezvăluită şi cu un copil nou-născut în braţe, Jeanne a fost abandonată pe acest dominion francez, Bougainville fiind mai mult decât fericit să se debaraseze de problema prezenţei unei femei la bordul navei sale.
Din fericire pentru ea, guvernatorul Insulei Mauritius era Pierre Poivre, un botanist pasionat, care împărtăşea acelaşi interes pentru misterioasa lume a plantelor pe care îl avea şi Jeanne din copilărie. Cu ajutorul acestuia, Jeanne a reuşit să-şi găsească de lucru în Port Louis. Acolo l-a întâlnit pe Jean Dubernat, viitorul ei soţ, un ofiţer în armata franceză, care urma să se întoarcă la Paris. Referitor la acest eveniment, nu există date sigure asupra momentului exact când Jeanne s-a întors pe tărâm francez.
Totuşi, în luna aprilie 1776, Jeanne Baret intră în posesia sumei de bani lăsată prin testament de către Commerson şi se stabileşte împreună cu Jean Dubernat în satul Saint-Aulaye.

În anul 1785, Jeanne primeşte o binemeritată pensie de 200 lire pe an din partea Ministerului Marinei. Pe data de 5 august 1807, la vârsta de 67 de ani, prima femeie care a reuşit, în ciuda tuturor adversităţilor, să călătorească în jurul lumii, pornea într-o nouă expediţie. Aceea spre Eternitate.

Procesele animalelor

Procesele animalelor - ciudatele apucături ale justiţiei

Pare greu de crezut azi că a fost o vreme când, în Europa, porci, oi şi cai, boi şi măgari, ba chiar lăcuste şi alte goange dăunatoare erau judecate, uneori condamnate, iar sentinţa era executată fără zăbavă. Aceste procese ale animalelor, despre care există relatari în documente vest - europene, au rămas în amintire ca unele dintre cele mai stranii întâmplări ale istoriei medievale.
Nimeni nu ştie, la ora aceasta, dacă asemenea procese erau ceva obişnuit sau erau mai degrabă rare. Că au existat, asta e sigur; au rămas documente, mai mult sau mai puţin bogate în amănunte, asupra desfăşurării lor. Uneori e vorba despre simple menţiuni dar, pe ici-pe colo se mai găseşte şi câte o relatare mai minuţioasă - chiar cu detalii şocante! -, aşa cum este cazul celebru al scroafei din Falaise. Istoricii francezi, de pildă, au descoperit cca. 60 de cazuri, petrecute între anii 1266 şi 1586. Dar procese ale animalelor au existat şi pe teritoriile unde se întind azi Italia, Germania sau Elveţia.
Unele dintre aceste procese erau procese penale, implicând judecarea unor animale - de cele mai multe ori domestice, în 90% dintre cazuri fiind vorba despre porci - urmată de condamnarea şi pedepsirea lor. Alteori, era vorba despre procese ce implicau autoritatea ecleziastica. Aici, erau judecate mai ales animale mărunte şi dăunătoare precum rozătoarele sau lăcustele care, neputând fi judecate individual, erau judecate şi condamnate colectiv şi primeau, adesea, cea mai gravă pedeapsă pe care o putea da autoritatea bisericească: excomunicarea!

Toate acestea par absurde şi, totuşi, aceste procese nu numai că au existat, ci erau chiar luate în serios. Procedura se desfăşura în mare măsură că şi în cazul inculpaţilor umani. În cazul animalelor judecate pentru "fapte rele" comise individual - precum cazurile porcilor care omorâseră copii mici, acestea fiind şi cele mai frecvenţe cazuri - toată procedura se desfăşura riguros şi amănunţit. Animalul era luat (arestat, acesta ar fi cuvântul corect), întemniţat şi era interogat (uneori sub tortură, şi există chiar consemnarea incredibilă a unor mărturisiri făcute de animale!). Urma procesul: animalul era adus la tribunal, i se citea rechizitoriul, erau audiaţi martorii, luau cuvântul avocatul apărării şi procurorul, judecătorul prezida, grav şi conştient de importanţa misiunii sale - şi, dacă respectivul animal era găsit vinovat, îi erau aduse la cunoştinţă verdictul, apoi sentinţa, după care urma pedepsirea. Că lucrurile erau făcute cu toată seriozitatea, nu încape nici o îndoială, întrucât toate această desfăşurare a procedurii implica nişte costuri. Tocmai în arhivele contabile se găsesc cele mai multe menţiuni asupra acestor procese, în documente în care, dacă nu se relatează amănunţit desfăşurarea proceselor, sunt oricum consemnate cheltuielile legate de acestea. Încarcerarea presupunea nişte costuri (animalul trebuia hrănit în acest răstimp, nu-i aşa?); aducerea sa la tribunal (ceea ce se făcea, de obicei, cu o căruţă, care trebuia închiriată), paza de către oameni anume tocmiţi, apărarea sa de către un avocat din oficiu, plătit, de asemenea, din banii publici şi, în fine, execuţia, realizată profesionist, de către un călău anume tocmit, care trebuia şi el plătit - toate costau bani şi trebuia ţinută o evidenţă a acestor cheltuieli. Aşa au ajuns până la noi mărturii asupra acestor practici, care azi ne par de necrezut.
Un caz bine cunoscut, pentru că, întâmplător, este relatat pe larg în documentele vremii, este cel al scroafei din Falaise, despre care am amintit. Cazul reprezintă un exemplu standard pentru genul acesta de procese. În 1386, animalul a mutilat un copil sugar, devorându-i braţul şi o parte a feţei, copilaşul murind în urma acestui atac. Asemenea cazuri - groaznice, desigur, pentru familiile implicate - alcătuiau grosul infracţiunilor comise de animalele domestice. Rareori apare prin arhive cazul vreunui cal sau al unei vite care ar fi rănit un om; în schimb, porcii infanticizi sunt numeroşi. Dacă n-aţi mai auzit până acum despre porci care au mâncat copii, să ştiţi că se poate întâmpla şi la noi, ca în toată Europa; la sate, acesta era unul dintre multele pericole care îi pândeau pe sugari. Porcii sunt omnivori; ca dovadă, mistreţii - strămoşii porcilor noştri domestici - consumă cadavre, atunci când le găsesc, iar pentru un porc, un pui de om, lipsit de apărare, nu era decât o hrană aflată la îndemână. La ţara, se ştie bine că bebeluşii, lăsaţi nesupravegheaţi, pot fi victime ale porcilor înfometaţi. În Evul Mediu, porcii erau nu numai foarte numeroşi, ci şi vagabonzi; lăsaţi liberi, ei rătăceau prin sate şi chiar prin oraşe, hrănindu-se cu tot ce găseau comestibil. Din păcate, uneori dădeau peste copilaşi mici care, culcaţi într-un coş aşezat pe pământ, cum se întâmplă uneori, scăpaţi din vedere de către părinţii copleşiţi de treburi, deveneau victime ale porcilor flămânzi.
Documentele procesului scroafei din Falaise (desen, sus), aşa cum s-au păstrat, descriu pe larg felul în care porcul a fost adus şi pus în detenţie, a fost dus la tribunal - îmbrăcat cu haine! oare de ce? veţi vedea, există explicaţii! - interogat; apoi, după audierea martorilor şi a pledoariilor avocaţilor, i-a fost adus la cunoştinţă verdictul, a fost pronunţată sentinţa şi apoi s-a procedat la executarea pedepsei. Pedeapsa a fost foarte crudă, reflectare a climatului de violenţă care domnea în perioada medievală şi a acelei "legi a talionului" care domina nu numai răzbunările personale, ci - iată - şi justiţia oficială. Legată de un cal, scroafa a fost târâtă pe străzile oraşului - aceasta fiind, în sistemul de pedepse ale Evului mediu, o practică infamantă, menită să umilească vinovatul - şi a fost apoi urcată pe eşafod. Execuţia a fost foarte sângeroasă: scroafa a fost mutilată în acelaşi fel în care ea îşi mutilase victima. Călăul i-a crestat râtul şi unul dintre picioare, apoi a spânzurat-o de picioarele din spate, iar animalul a sângerat până a murit. Năucitoare este "pompa", dacă putem spune aşa, cu care s-a desfăşurat acest proces, fără îndoială unul dintre cele mai spectaculoase din istoria acestor practici, acesta fiind poate motivul pentru care a rămas consemnat cu asemenea belşug de detalii. Judele magistrat a poruncit ca la execuţie să asiste posesorii de porci din ţinut, dar nu singuri, ci însoţiţi de porcii lor! Aceşti oameni nu vedeau oare ridicolul acestor practici, sau lucrurile sunt mult mai complexe şi trebuie să căutăm o explicaţie dincolo de absurdul evident al unor amănunte?
Poate că magistratul care a regizat desfăşurarea acestui proces şi a execuţiei - Regnaud Rigault - nu era o minte prea luminată şi nu-şi punea defel întrebări asupra naturii raţionale a animalelor; poate era dornic să iasă în evidenţă prin ceva sau avea o urmă de sadism în firea lui. Poate. (De altfel, el a comandat şi executarea unei fresce având drept subiect procesul scroafei infanticide; pictura a decorat biserică Sfintei Treimi din Falaise, dar s-a pierdut în urma unor renovări stângace ale lăcaşului.) Dar faptul că au existat şi alte procese, care, chiar dacă sunt descrise mai sumar, aveau în bună măsură caracteristici asemănătoare, ne arată că aici era vorba despre ceva mai mult decât grandomania, sadismul şi lipsa de simţ al ridicolului de care puteau da dovadă unii oameni.
Lucrurile devin oarecum mai limpezi dacă legăm aceste întâmplări de peisajul intelectual medieval, dominat de preocupări şi dezbateri teologice şi filosofice asupra naturii sufletului şi a raporturilor sale cu corpul şi cu divinitatea. Învăţaţii sau mai puţin învăţaţii vremii îşi puneau întrebări, cu toată seriozitatea, asupra existenţei unui suflet la animale şi asupra deosebirilor dintre acestea şi om. Aveau animale un suflet? Era acesta la fel cu al omului? Erau ele fiinţe raţionale şi morale? Erau ele capabile să deosebească binele de rău? Dacă da, însemna că erau responsabile pentru faptele lor şi, în acest caz, pedepsirea lor pentru cruzimi precum uciderea unui copil era justificată. Dacă, însă, ele nu erau înzestrate cu o morală şi o raţiune similare celor umane şi nu făceau decât să se poarte aşa cum le lăsase firea, atunci aşa-zisă lor "cruzime" nu era o purtare josnică, ci doar manifestarea unui instinct firesc şi era absurd să fie considerate responsabile pentru accidentele grave pe care le produceau.
Deci, aceste procese, care ne produc oroare, tulburând spiritul cu atâtea detalii odioase, n-ar trebui încadrate totuşi, scurt, la capitolul "extravaganţe medievale", n-ar trebui considerate pur şi simplu nişte tâmpenii dezgustătoare, făcute de nişte oameni ignoranţi şi cruzi. Ele sunt reflectări ale spiritului vremurilor, oglindirea în viaţa de zi cu zi a unor nedumeriri existenţiale care frământau spiritul oamenilor, chiar şi pe al celor mai ignoranţi şi cruzi.
Se confruntau aici două şcoli de gândire. Una dintre ele afirma opoziţia categorică între om - plămădit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - şi animal, o fiinţă care, deşi tot creaţie a Domnului, era considerată inferioară omului. Celălalt curent de gândire aduce în scenă ideea unor asemănări neîndoielnice între om şi animale, rezultat al unei evoluţii biologice ce porneşte din aceeaşi rădăcină. Chiar dacă, pe vremea aceea, practic toată lumea era adepta ideilor creaţioniste şi nu se ştia mai nimic despre evoluţie, există totuşi, cum spune un reputat istoric francez, Michel Pastoureau, "un sentiment mai mult sau mai puţin difuz al unei legături între fiinţe şi al unei înrudiri - nu doar biologice, ci şi transcendentale - între om şi animal."
Din aceste sentimente contradictorii privind animalele cu care omul împărţea Pământul s-au născut marile controverse care azi ne fac să zâmbim, dar care, pe vremea aceea, erau privite în modul cel mai serios şi dezbătute pasionat şi doct în marile universităţi medievale. La Sorbona, după cum ne spune acelaşi Michel Pastoureau, aveau loc, la sfârşitul secolului al XIII-lea, discuţii scolastice foarte erudite ce urmăreau să răspundă unor întrebări de genul: Ce se întâmplă cu animalele după moarte? Vor învia şi ele la judecata de apoi? Vor urca la cer? Şi dacă da, unde anume, în raiul tuturor sau într-un loc anume rezervat lor? Au suflet? Sunt responsabile moral de faptele lor? Au voie să lucreze duminica? Trebuie să ţină post, la fel că oamenii?
Ciudate întrebări, din punctul nostru de vedere, dar care reflectau nivelul de cunoaştere şi preocupările oamenilor epocii. Dincolo de aspectul superficial al insolitului acestor idei şi al practicilor judiciare ce decurgeau din ele, se află mentalitatea unei societăţi împărţite între două simţăminte contrarii: ideea creştină a unei înrudiri între toate vieţuitoarele, nu pentru că ele împart acelaşi cod genetic (nu se ştia nimic despre asta pe atunci), ci pentru că toate reprezintă creaţia lui Dumnezeu, şi ideea - tot creştină, bazată pe diverse pasaje din Geneză şi din alte cărţi biblice - că există un prag ce desparte omul raţional de animalul instinctual.
Mulţi dintre cărturarii medievali considerau că animalele sunt inferioare omului în toate privinţele, inclusiv în ceea ce priveşte sufletul/intelectul, că ele nu "gândesc" în termeni de bine şi rău, ci se comportă pur şi simplu în acord cu instinctele lor de supravieţuire. Chiar Sfântul Toma d'Aquino (1225-1274), cea mai mare autoritate bisericească a Evului Mediu apusean, s-a arătat ostil proceselor împotrivă animalelor, considerând că pedepsele sunt inutile în cazul unor fiinţe al căror intelect nu le permitea să discearnă răul de bine. Cealaltă facţiune considera, însă, că toate făpturile vii sunt creaţii ale Domnului, care le înzestrase, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o "gândire" de un fel oarecare şi, astfel, animalele, chiar înzestrate cu un intelect inferior, erau răspunzătoare de faptele lor şi trebuiau să dea socoteală de "relele" pe care le făceau. După cum ştim, acest punct de vedere a pierdut teren, treptat, până în zilele noastre, deşi dezbaterile asupra sufletului animalelor continuă şi azi, luând forma modernă a psihologiei animale.
Cealaltă categorie de procese intentate animalelor cuprinde acţiuni îndreptate împotriva unor făpturi ce aduceau pagube prin acţiunile lor colective. În documente, uneori ele apar denumite explicit - şoareci, şobolani, lăcuste, omizi; alteori sunt numite, generic şi nediferenţiat, "dăunători." De cele mai multe ori, era vorba despre invazii de animale ce distrugeau recoltele. Să nu uităm că vorbim despre o vreme în care spectrul foametei atârna sinistru deasupra fiecărei comunităţi umane, când recolta era la bunul plac al întâmplării şi o invazie de lăcuste putea fi urmată de moartea în masă a oamenilor, în iarna următoare. Fireşte că e naiv să-ţi imaginezi că poţi scăpa de lacuse blestemându-le sau excomunicandu-le, dar, în acele vremuri în care nu existau pesticide, cu ce se puteau apăra bieţii oameni ignoranţi, trăind la limita sărăciei şi înfricoşaţi până la panică de perspectiva unui an întreg fără pâine?
De altfel, autorităţile bisericeşti profitau de aceste spaime colective pentru a-şi consolida puterea asupra enoriaşilor. În cazul oricărei invazii distrugătoare, în primul rând se organiza o procesiune - cu moaşte, steaguri, efigii ale sfinţilor şi tot ce mai trebuia în asemenea cazuri -, se făceau slujbe, prilejuri cu care, aşa cum se arată în mărturiile scrise ce ne-au rămas, episcopii le aminteau insistent oamenilor să-şi plătească dările către biserică. Apoi, animalele erau somate să părăsească livezile sau ogoarele cu pricina, uneori chiar oferindu-li-se, cu generozitate, terenuri virane pe care să-şi desfăşoare activitatea. Iar dacă aceste mijloace nu dădeau rezultatul aşteptat, urmau judecarea şi pedepsirea respectivelor vietăţi. Ne-au rămas menţiuni ale practicilor amănunţite ce însoţeau desfăşurarea acţiunii: citirea acuzaţiilor, audierea pledoariei unui apărător al animalelor învinuite, pronunţarea sentinţei, apoi aplicarea pedepsei. Existau, deci cel puţin două mari deosebiri faţă de categoria precedentă: aceste procese erau de resortul autorităţii ecleziastice, nu al justiţiei laice, iar măsurile luate - respectiv pedepsele - erau cu mult mai puţin eficiente decât în cazul animalelor vinovate de ucideri şi răniri. Evident, nici şobolanii, nici lăcustele, nici omizile nu se sinchiseau de blesteme şi de excomunicare şi continuau să-şi vadă de treabă. După câteva zile, era posibil ca animalele cu pricina să dispară dintr-un loc, plecând, duse de instinctele lor naturale, să pustiască alte ţinuturi. Acesta era cazul de succes. Dar ce se întâmpla în caz de eşec? Poate va întrebaţi dacă nu cumva biserica ieşea cam "şifonată" din asemenea afaceri, în caz de nereuşită. Nici o grijă, exista un plan de rezervă. Dacă orice mijloace, inclusiv excomunicarea, dădeau greş, autorităţile clericale trăgeau în mod oficial concluzia că flagelul respectiv era dincolo de sfera de acţiune a bisericii, fiind o pedeapsă dumnezeiască trimisă enoriaşilor, drept sancţiune pentru păcatele lor. Aşadar, oameni buni, nu-i nimic de făcut decât să vă pocăiţi, să vă rugaţi, să veniţi mai des la biserică, să arătaţi cinstire preoţilor. Şi, mai ales, să nu uitaţi să vă plătiţi dările!
Aceste practici - judecarea şi pedeapsa colectivă aplicată animalelor dăunătoare - înfloresc în perioada de propăşire a creştinismului în Europa, aceeaşi epocă în care a fost instituită Inchiziţia, în care biserica ajunge la apogeul rolului ei justiţiar şi de reglementare a vieţii oamenilor. În mod evident, intenţia este de a extinde controlul şi competenţa tribunalului ecleziastic şi asupra altor vieţuitoare, în încercarea de a-i afirma şi consolida puterea.
Mulţi istorici au sugerat că aceste procese intentate animalelor, atât colectiv, cât şi individual, aveau ca motivaţie - poate nu întotdeauna declarată şi evidentă - pe aceea de a promova sistemul judiciar ca fiind unul drept şi vigilent, căruia nu-i scapă nimic şi care nu iartă nici o faptă rea, indiferent cine ar fi comis-o.
Din nou, situaţia reflectă epoca: este vremea în care instituţiile medievale - sistemul de legi, organizarea socială - oglindeau societatea medievală matură. Cu alte cuvinte, totul poate fi văzut ca un soi de exerciţiu de imagine, destinat zugrăvirii unei justiţii exemplare - iată, dreptatea e una pentru toată lume, fără deosebire de specie. Şi astfel, procesele medievale intentate animalelor devin fascinante nu pentru interesul lor anecdotic, ci pentru rolul lor de oglindă a lumii, în acele vremuri atât de nedrept numite Evul Întunecat.


Anarhismul

Anarhismul: paradisul frustraţilor periculoşi

Evenimentele recente din întreaga lume, readuc în memoria colectivă prezenţa şi pericolul unei stări de fapt care trebuie evitată de orice societate umană normală şi sănătoasă. Prezentă în trecutul, actualitatea şi, probabil, viitorul omenirii, anarhia a fost mai mereu susţinută în plan politic de către propria filozofie, anarhismul. Complexă în cauze şi originală în manifestări, anarhia este un fenomen de maximă importanţă pentru membrii oricărei societăţi umane, iar reamintirea sa se impune deseori de la sine...

Anarhia ca stare
Termenul în sine vine din negurile timpului, mai precis din Grecia Antică, unde" an-archos" însemna "fără lider, fără stăpân". După cum se poate observa, termenul a degenerat odată cu trecerea timpului, semnificaţia sa migrând spre o stare asociată haosului, distrugerii, nebuniei scăpate de sub control şi legii bunului plac, indiferent de starea şi libertatea celuilalt.
În prezent, anarhismul este perceput ca o doctrină, o ideologie care vizează până la absurd maximizarea libertăţii şi drepturilor individului în cadrul societăţii.
Pentru a atinge acest deziderat deseori periculos, adepţii acestui curent extremist prin definiţie vizează ostilitatea cu orice preţ faţă de stat şi instituţiile sale şi faţă de orice formă de religie instituţionalizată, pe care o văd drept principalul inamic al idealului de om liber din concepţiile lor.
Ostilitatea anarhiştilor faţă de orice formă de conducere socială reflectă ideea conform căreia suveranitatea formelor de guvernare este cumva legitimată de un consens al societăţii.
Ideologii anarhismului consideră că nu trebuie să existe nicio formă de guvernare care să subordoneze indivizii unei societăţi sub ideea de autoritate (termen care repugnă oricărui tip de anarhist). Pe baza propriilor analize istorice asupra dezvoltării diverselor orânduiri statale, filozofii anarhişti Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) şi Piotr Kropotkin (1842-1921) susţineau că toate formele de guvernare au fost, sunt şi vor fi folosite în rol de instrumente pentru stabilirea monopolurilor care-i favorizează mereu pe cei bogaţi şi puternici. Pentru ei, organizările statale nu sunt altceva decât nişte rele de care societatea nu are deloc nevoie.
Din punct de vedere economic, cel puţin în prezent, majoritatea anarhiştilor simpatizează mişcările socialiste extreme, de orientare anti-capitalistă. La fel precum socialiştii şi comuniştii, anarhiştii văd capitalismul drept Răul Suprem - un sistem condus dintotdeauna de elite obscure, care exploatează munca şi productivitatea membrilor societăţii şi reprimă oamenii pe plan cultural şi spiritual.
Când vine vorba de descoperirea unei formule economice sociale care să înlocuiască mult-hulitul capitalism, anarhiştii au păreri diferite. Cei cu simpatii colectiviste şi mutualiste insistă că roadele muncii şi eforturilor indivizilor din societate trebuie să le revină acestora în funcţie de eforturile depuse de fiecare. Anarhiştii care susţin ideile comuniste susţin că libertatea individuală poate fi obţinută într-o societate unde toate bunurile materiale şi resursele naturale sunt deţinute în comun. Anarhiştii cu idei individualiste simpatizează cu un ipotetic sistem social de genul "muncă pentru muncă", despre care cred că poate funcţiona conform raporturilor de muncă existente la un moment dat.

Anticlericalismul şi combaterea oricărei forme de religie organizată reprezintă probabil cea mai vizibilă trăsătură a anarhismului. Cu toate că unii anarhişti celebri au rămas fideli religiei - avem aici exemplul scriitorului Lev Tolstoi (1828-1910) -, majoritatea anarhiştilor se declară atei, fie pe baze materialistice, fie pe baze pur ştiinţifice.
Încă de la apariţia lor pe scena istoriei, anarhiştii au condamnat formele de religie organizată, prin excelenţă cele dogmatice şi patriarhale, forme de religie pe care le-au considerat mijloace de control şi de distrugere a identităţii culturale şi a libertăţii individuale. Din acest punct de vedere, Biserica Romano-Catolică a fost cel mai adesea centrul atacurilor şi criticilor anarhiştilor. din cele mai vechi timpuri până în prezent.
Vaticanul este văzut şi astăzi de anarhişti drept unul dintre bastioanele opresiunii statale, economice şi spirituale, care trebuie subminat şi dărâmat cu orice preţ. Deoarece apogeul politic al anarhismului la nivel internaţional a fost atins la sfârşitul sec. al XIX-lea - începutul sec. XX, agresivitatea anarhiştilor la adresa creştinismului a fost cuvânt de ordine în acea perioadă. Aceştia vroiau să urască Biserica cu orice preţ. Nu au contat câtuşi de puţin realizările pozitive ale clerului. La fel, nici doctrina pacifismului nu s-a bucurat deloc de succes în rândul răzvrătiţilor împotriva a orice...
Anarhismul ca armă politică şi socială
Ideologii şi teoreticienii anarhismului au sfidat limitele absurdului în căutarea unei legitimări istoric-spirituale cât mai credibile. În concepţia acestora, primii anarhişti din lume ar fi fost nimeni alţii decât întelepţii, meditativii şi detaşaţii fondatori ai Taoismului: Lao Zi şi Chuang Tseu (Zhuang Zhi).
Ce au avut în comun aceşti sihaştri auto-exilaţi pe munţii înceţoşaţi ai Chinei Antice cu ideologiile distructiv-protestatare, numai ei ştiu. În tradiţia anarhismului creştin (ei bine, da, există şi aşa ceva), ideologul anarhist Georges Lechartier susţine că primul anarhist din istorie ar fi fost nimeni altul decât Iisus Hristos, iar prima societate pur anarhică ar fi fost cea a apostolilor...
Activistul de religie creştin-protestantă Gerrard Winstanley propunea deja măsuri sociale de orientare anarhistă în Anglia secolului al XVII-lea.
Pe de altă parte, anarhismul modern s-a desprins de influenţele seculare sau religioase, sub imboldul argumentelor asupra moralităţii libertăţii, emise de iluministul Jean-Jaques Rousseau. Ideile anarhiste s-au dezvoltat şi răspândit îndeosebi în perioada Revoluţiei Franceze dintre anii 1789-1799, dar s-au cristalizat într-o doctrină politică de-abia la mijlocul secolului al XIX-lea.
Un anarhist deosebit de influent la nivelul maselor s-a dovedit a fi Pierre-Joseph Proudhon. Cu toate că nu s-a implicat personal în niciun partid politic, scrierile sale au inspirat numeroşi intelectuali liberali, gânditori independenţi şi chiar muncitori, în multe ţări ale Europei, îndeosebi în Spania şi Franţa. Unul dintre cei mai faimoşi discipoli ai săi a fost anarhistul rus Mihail Bakunin (1814-1876), un gânditor eclectic care îşi reformula şi revizuia frecvent opiniile cu privire la societate. Spre deosebire de Proudhon, care nu susţinea trecerea la o societate anarhică prin violenţă, Bakunin era un temperamental adept al violenţei de orice natură. Lozinca sa "Necesitatea de a distruge este totuşi o necesitate creativă", avea să devină credo-ul a generaţii de viitori anarhişti care şi-au văzut astfel argumentate propriile impulsuri agresive.
Cu toate acestea, Bakunin era un înfocat susţinător al colectivismului, în definiţia conform căreia colectivismul, însemnând deţinerea în comun a pământurilor, este primul pas spre o societate în care statul şi guvernările nu îşi mai au rostul şi dispar de la sine.

Conceptele antipolitice ale lui Bakunin au fost respinse fără drept la replică de către Karl Marx. Cu toate acestea, comuniştii nu s-au sfiit să adopte toate mijloacele de luptă ale anarhiştilor, atunci când situaţia o cerea. Anarhiştii Emma Goldman şi Alexander Berkman au venit direct din Statele Unite pentru a susţine Revoluţia Bolşevică, revoluţie care îşi datorează succesul şi acţiunilor ucraineanului Nestor Ivanovici Makhno (unii autori şi biografi susţin că era pe jumătate român bucovinean...)

Simbolul mâzgălit pe ziduri

Anarhia şi anarhismul au avut de-a lungul timpului numeroase simboluri, unele dintre ele apărând şi astăzi pe ziduri, porţi, trotuare, ori ca tatuaje. Primul a fost semnul steagului negru, Black Flag, asociat cu anarhismul, începând din anul 1880. Dacă steagul alb este un simbol universal al predării către o forţă superioară, steagul negru este contra-exemplul grăitor al sfidării şi refuzului de a accepta condiţiile impuse de cei puternici.
Alt simbol mai puţin cunoscut este Pisica Neagră, pictată cu spatele curbat şi gherele şi colţii dezvelite. Simbolul a fost adoptat de sindicatele americane în preajma Primului Război Mondial. Conform legendei, un grup de protestatari sindicalişti a fost bătut grav de poliţişti şi au ajuns cu toţii în spital. Acolo, au descoperit în camera lor un pui negru de pisică, costeliv şi bolnav. Pisoiul a fost hrănit şi îngrijit de sindicalişti, până când s-au întremat cu toţii. Când au părăsit spitalul, au luat cu ei pisica, pe care au adoptat-o drept mascota purtătoare de noroc a mişcării lor sindicale.
Crucea neagră al cărei braţ central se termină într-un pumn strâns a fost adoptată ca simbol de prizonierii politici din Rusia Ţaristă. Cu timpul, a devenit un simbol al tuturor anarhiştilor din spaţiul ex-sovietic

În secolul al XIX-lea, cel mai întâlnit simbol al anarhiştilor europeni era sabotul din lemn. A fost adoptat în onoarea muncitorilor olandezi care, în timpul unei revolte, s-au descălţat de saboţi şi au aruncat cu ei în patroni, aceştia acceptând în final să le ofere condiţii mai bune de muncă. Din acest gest, provine originea termenului sabotaj, cu trimitere directă la saboţii aruncaţi.
Cel mai des întâlnit simbol este cel al literei A mare de tipar, înscrisă într-un cerc. A fost adoptat de mişcarea punk la sfârşitul anilor 1970. Simbolul a fost făcut celebru în imagistica anarhistă de către celebra trupa punk Sex Pistols. Iniţial, consta în litera A (de la anarhie), înconjurată de litera O de la ordine, fiind folosit în premieră de către anarhişti în anul 1868.
Anarhism contemporan şi violenţă

Mişcările de protest cu substrat politic şi cultural din deceniile 1960-1980 din Statele Unite şi Europa Occidentală au dus şi la o recrudescenţă a anarhismului. Unii dintre reprezentanţii feministelor, ai minorităţile sexuale, ai dependenţilor de droguri, ai ecologiştilor, pacifiştilor, mişcărilor studenţeşti radicale şi ai fanilor curentelor muzicale pop şi rock vedeau în societatea anarhistă singura lume ideală în care puteau după voia inimii. În acelaşi timp, paradoxal, unele grupuri non-libertariene nu s-au sfiit să împrumute concepte şi idei anarhiste în cadrul propriilor ideologii.
Anarhismul a reuşit să cucerească şi unii intelectuali, filozofi şi activişti politici de marcă din secolul trecut precum Bertrand Russel, Mahatma Gandhi, Martin Buber, Albert Camus, Michel Foucault, Paul Goodman, Lewis Mumford şi Noam Chomsky. În decursul ultimelor decenii, anarhismul a continuat să viruseze domenii de activitate, mişcări şi personalităţi extrem de diverse. Ideile anarhiste au dus la dezvoltarea fără precedent a feminismului radical şi a unora dintre mişcările ecologiste şi antiglobaliste apărute iniţial în SUA şi Europa Occidentală. Anarho-feminismul contemporan îşi are rădăcinile în ideile lansate de Emma Goldman, Voltairine de Cleyre şi Frederica Montseny.
Percepţia anarhismului se distorsionează deseori atunci când acesta este asociat altor curente. Spre exemplu, expresia "anarho-capitalism" este folosită deseori la adresa economiei liberale sau a unor gânditori de genul lui Ayn Rand, David Friedman şi alţi pro-capitalişti cu viziuni anti-statale.
De la sfârştul Războiului Rece, grupele de anarhişti de pe întreg globul s-au erijat în vârful de lance al mişcărilor anti-globalizare. La fel ca predecesorii lor, anarhiştii cu fulare, glugi, iPhone-uri şi bâte de baseball luptă deschis împotriva cadrului legal şi legitimităţii statului de drept.

Bizar, dar cumva revelator, observăm anarhişti doar în ţările capitaliste, tradiţional democratice; culmea! protestând tocmai împotriva statului şi societăţii de consum care le permit să existe. Nu prea vedem anarhişti în Coreea de Nord sau în statele cu regimuri represive, nu-i aşa?
Anarhiştii de azi se declară îngrijoraţi de impactul global al leviathanului companiilor trans-naţionale asupra societăţilor umane. Un număr tot mai mare de anarhişti îşi face simţită prezenţa pe Internet, unde sunt organizaţi în nenumărate grupuri şi forumuri de discuţii.
Cu siguranţă, toţi anarhiştii s-au gândit şi au jinduit după presupusele avantaje şi libertăţi dintr-o lume aflată în anarhie. Niciunul însă nu a conştientizat pericolele inerente traiului într-o societate în care domneşte legea celui mai puternic şi arbitrarul bunului plac, cu price preţ.

Guy Fawkes

Guy Fawkes: omul din spatele măştii


A fost eroul unuia dintre cele mai sonore episoade ale conflictului secular dintre catolici şi protestanţi. A întruchipat unul dintre cei mai admiraţi rebeli din toate timpurile. A orchestrat un complot ratat şi o încercare de asasinare a unuia dintre regii Angliei. Masca atribuită lui a revenit recent în actualitate ca un simbol al celor care se opun abuzurilor regimurilor politice de pe întreg mapamondul.


Dar, mai presus de toate acestea, Guy Fawkes a rămas un răzvrătit care a intrat în istorie cu preţul ratării unei misiuni care ar fi schimbat istoria.
Şi dincolo de toate rămân versurile care răsună şi astăzi, nu doar pe pământ britanic:

Remember, remember the Fifth of November,
The Gunpowder Treason and Plot,
I know of no reason
Why the Gunpowder Treason
Should ever be forgot.

Un catolic fervent


Omul al cărui nume a ajuns să fie asociat cu masca purtată azi la multe proteste politice de pe planetă a văzut lumina zilei la mijlocul lunii aprilie din anul 1570, în Stonegate, comitatul York. Istoricii şi biografii săi nu au reuşit să-i determine cu exactitate decât data botezului: 16 aprilie 1570, la Biserica St. Michael le Belfrey. Rebelul care avea să capete o aură de personaj legendar peste secole era al doilea dintre cei patru copii ai lui Edgar Fawkes - un avocat al Curţii din York - şi al soţiei acestuia, Edith. Cu toate că aparţineau iniţial de Biserica Anglicană, familia sa nutrea simpatii catolice, alimentate şi de bunicii din partea mamei, catolici fervenţi, precum şi de un văr de-al mamei care devenise călugăr iezuit.
Pe când micuţul Guy avea doar opt ani, tatăl i-a murit subit. Mama sa nu a rămas mult timp văduvă, recăsătorindu-se cu Denis Bainbridge din Scotton, Harongate, un catolic practicant. Cum mama sa era catolică, iar tatăl vitreg îmbrăţişa cu ardoare aceeaşi credinţă, copilul a fost crescut într-o atmosferă strictă, după spiritul şi litera dogmelor Vaticanului, fapt care avea să-i influenţeze viaţa decisiv. După absolvirea şcolii catolice, tânărul Guy Fawkes a intrat în serviciul lui Anthony Browne, PrimViconte de Montagu.
Vicontele nu l-a înghiţit de la bun început, reproşându-i mereu îndrăzneala şi curiozitatea, calităţi pe care le găsea deranjante la un tânăr. În scurt timp, vicontele l-a dat afară din slujbă. Fawkes nu a stat mult timp fără ocupaţie, deoarece, bătrânul viconte trecând în lumea drepţilor, succesoarea sa urma să devină Anthony-Maria Browne, nepoata sa în vârstă de 18 ani. Tânăra îl angajează la loc pe Guy, iar cei doi s-au înţeles atât de bine, încât unele surse istorice vechi susţin că s-ar fi căsătorit , iar din mariajul lor ar fi rezultat un fiu.
Oricum, se pare că viaţa de familist nu era pe placul rebelului de mai târziu, căci în anul 1591 Guy Fawkes vinde proprietăţile din Clifton pe care le moştenise de la tatăl său, după care, atras de cariera militară, călătoreşte spre Europa pentru a lupta în Războiul de 80 de ani, o confruntare militara de lungă durată între catolicii spanioli şi protestanţii olandezi. Evident, Guy s-a înrolat în rândurile catolicilor.
Fawkes s-a evidenţiat prin bravură, participând la asediul oraşului Calais , în anul 1596, devenind în cele din urmă căpitan, la finele anului 1603. În acelaşi an, călătoreşte în Spania, cu scopul de a obţine susţinere pentru cauza rebelilor catolici din Anglia natală.
Pe continent, Guy adoptă versiunea italiană a numelui său, Guido, iar în memorandum-ul înaintat curţii din Madrid, îşi descrie propriul rege, pe James I, drept un "eretic care vrea să izgonească din Anglia toţi papistaşii".
Cu toate că a fost primit bine la curte, regele Spaniei nu-i acordă niciun ajutor concret, ci doar promisiuni.



Complotul Prafului de Puşcă


Dezamăgit, Fawkes se întoarce în ţară în anul 1604. Cum nu se putea împăca deloc cu gândul că Anglia nu era încă subordonată Vaticanului, se alătură unui grup de englezi catolici reacţionari, grup condus de Robert Catesby, care complota pentru asasinarea regelui James I, protestant, intenţionând să o urce pe tronul Angliei pe fiica sa, prinţesa Elisabeta. Fawkes fusese primit cu braţele deschise în grupul complotiştilor, pe baza referinţelor foarte bune la adresa sa, scrise de preotul iezuit Oswald Tesimond.
Oricum, faima şi alura sa impunătoare îl precedau în orice comunitate de catolici britanici în care poposea. Era considerat un om chipeş, înalt după standardele vremii, experimentat, inteligent, capabil de acţiuni îndrăzneţe. Ce mai, întruchipa perfect asasinul potenţial al regelui.
Conspiratorii erau puşi pe fapte mari, astfel încât, pe 20 mai, acelaşi an, se întâlnesc în hanul Duck and Drake din Londra. Cei cinci decişi să schimbe istoria Angliei erau: Robert Catesby, Guy Fawkes, Thomas Wintour, Hugh Owen şi William Stanley. Un alt conspirator, Thomas Percy, avea acces la o casă din Londra care aparţinea celui care avea în grijă garderoba regelui. Fawkes urma să se pretindă un angajat al garderobierului regal şi să transporte mai multe butoaie cu praf de puşcă, ce urma să fie aprins când regele era în clădire.

Reprezentare în presa vremii a complotiştilor principali. Conform descrierii, Guido Fawkes este al treile din partea dreaptă
În mod eronat, acuzatorii grupului de complotişti i-au învinuit pe aceştia că nu s-ar fi mulţumit doar cu moartea regelui, ci ar fi intenţionat să sape un tunel din casa respectivă până în Parlament, care urma să fie aruncat în aer. Această ipoteză se pare că a fost creată de acuzatori, deoarece nu s-a găsit nicio urmă de săpături, iar Fawkes însuşi a negat acest amănunt, nefiind capabil să arate locul săpăturii nici măcar după a cincea "şedinţă" de tortură.
O parte dintre conspiratori se temeau totuşi de posibila moarte a parlamentarilor catolici, deoarece garderoba regală era situată în apropierea Parlamentului. Pe data de 26 octombrie, Lordul Monteagle a primit o scrisoare anonimă care-l avertiza să nu treacă prin Parlament în următoarele zile.
Monteagle a rămas suspicios, iar scrisoarea a ajuns pe masa regelui James, care i-a ordonat lui Sir Thomas Knyvet să cerceteze pivniţele şi camerele subterane de sub Parlament. Pe data de 5 noiembrie, Guy a fost surprins alături de 46 de butoaie pline cu praf de puşcă, ascunse îndărătul unor grămezi de cărbuni şi lemne de foc.

Pictură de epocă care surprinde momentul arestării lui Guy

Torturile şi moartea

Fawkes a fost arestat pe loc şi interogat în regim de urgenţă. Iniţial, a susţinut că se numea John Johnson şi întrebat, ce făcea acolo cu atâtea butoaie cu pulbere, Guy a dat un răspuns sfidător şi batjocoritor: "Vreau să-i arunc pe scoţienii voştri cerşetori înapoi în munţii de unde aţi venit cu toţii".
În faţa insolenţei sale, anchetatori l-au supus mai multor reprize de torturi agonizante într-o cameră de tortură din Turnul Londrei, cameră care astăzi îi poartă numele şi este inclusă în circuitul turistic al capitalei britanice.
În cele din urmă, conspiratorul a cedat şi a mărturisit totul lui William Waad, locotenentul însărcinat cu supravegherea torturilor. Torturile au durat doar două zile, după care Fawkes a mărturisit tot ce-i cereau anchetatorii. Treptat, şi-a dat în vileag atât tovarăşii de complot, cât şi intenţia de asasinare a regelui.

Gravură de epocă înfăţişând-ul pe Guy Fawkes târât spre eşafod
Procesul a durat mai puţin de o săptamână, acuzaţii fiind găsiţi vinovaţi. Guy Fawkes şi doi dintre amicii săi au fost condamnaţi la cumplita pedeapsă a vremii pentru cei care atentau la viaţa regelui.
Este vorba de una dintre cele mai groaznice forme de execuţie inventate vreodată.
Teribilei morţi prin spânzurare şi eviscerare i-a căzut vicimă şi mult mai celebrul William Wallace, eroul naţional al scoţienilor. Înainte de execuţie, victimele erau legate de cai şi târâte în galopul acestora spre eşafod.
Metoda de execuţie consta în legarea victimei în poziţie verticală de o scară după care i se tăiau organele genitale şi erau aruncate într-un foc aprins la picioarele sale. Apoi era spintecat încet, astfel încât intestinele cădeau în acelaşi foc. Nefericitul murea abia când călăul îi scotea inima. După aceea, era decapitat, iar trupul său era tăiat în patru bucăţi.
Înainte de execuţie, Fawkes şi-a pledat nevinovăţia şi a cerut graţierea din partea regelui. Evident, nu a primit-o.
Conştient de chinurile cumplite care îl aşteptau, Guy profită de un moment de neatenţie din partea călăului şi se aruncă de pe eşafod. Fiind legat la mâini, în cădere şi-a rupt gâtul şi a murit pe loc. Fapt care nu le-a împiedicat pe autorităţi să-i ciopârţească trupul în patru bucăţi aruncate "în cele patru colţuri ale regatului", după cum spun cronicile…


Masca lui Guy

Pe data de 5 noiembrie, londonezii sărbătoresc scăparea regelui de la moarte printr-un obicei care a persistat şi astăzi. Dacă în trecut englezii aprindeau focuri peste care aruncau o efigie care îl reprezenta pe Guy Fawkes, astăzi ziua de 5 noiembrie este sărbătorită cu fulminante focuri de artificii.
Mult mai celebră s-a dovedit a fi însă masca pe care i-au atribuit-o oamenii. Acest simbol nu are nicio legătură istorică cu personajul Guy Fawkes, care nu a purtat nicio mască în timpul încercării sale ratate. Imaginea clasică a măştii, prezentă în rândul activiştilor anti-globalizare sau protestatarilor politici şi sociali, a fost opera unui artist pe nume David Lloyd. Acesta a desenat masca respectivă în cadrul unui serial de benzi desenate intitulat V from Vendetta, publicat iniţial în anul 1982, după care s-a făcut un film cu acelaşi nume, lansat în anul 2005.

În urma filmului, masca s-a bucurat de un succes enorm, fizionomia clasică - cu un surâs mefistofelic, obraji roşii, mustaţă uriaşă şi un vârf de barbă verticală fiind pe placul protestatarilor moderni.
Astăzi, masca este purtată cu mândrie de protestatari care se opun abuzurilor politicienilor, băncilor şi instituţiilor financiare de genul Banca Mondială, F.M.I., Grupul de la Roma, Grupul Bilderberg, Grupul G8. etc.

La fel, masca este purtată cu mândrie şi de susţinătorii mişcării Occupy Wall Street sau cei grupaţi sub numele de Anonymus.
Conform unui articol din prestigioasa publicaţie Times, măştile tip Guy Fawkes au fost cele mai vândute măşti de pe portalul de vânzări amazon.com, cu vânzări de ordinul sutelor de mii de bucăţi la nivelul anului trecut.

Ferventul catolic de odinioară nu ar fi bănuit niciodată că, peste sute de ani, numele şi imaginea sa vor deveni o franciză însuşită de activiştii antisistem din întreaga lume.