duminică, 14 aprilie 2013

Transilvania

Transilvania, o mie de ani sub stapanire ungureasca – un fals grosolan!

autor: FrontPress 14.04.2013
transilvaniaArticolul de faţă mi-a fost inspirat de rândurile scrise de un sârb, Miodrag Stanojevic, profesor de istorie la Novi Sad, revoltat, pe bună dreptate, de cele citite într-o publicaţie românescă unde se scria despre umilinţele la care românii sunt supuşi, în propria lor ţară, de către minoritarii unguri, care îi batjocoresc şi îi umilesc în toate felurile. Profitând de faptul că ,,românii sunt un popor paşnic şi binevoitor”, la care autorul mai adaugă ,,îmbecil de tolerant” (!), ungurii din România îşi fac de cap.
Aşa se explică că un individ descreierat şi degenerat şi-a permis să spânzure şi apoi să dea foc unei păpuşi care îl reprezenta pe unul dintre eroii naţionali ai poporului român, crăişorul Avram Iancu. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă un român ar fi procedat la fel: să dea foc unui păpuşi cu chipul lui Kosuth Lajas, la Budapesta?, se întreabă autorul. Sau, ar fi îndrăznit oare ungurii din Voivodina să le strige sârbilor ,,ţigani”, aşa cum le strigă românilor? Nu ar fi îndrăznit nici din întâmplare, fiindcă le-ar fi fost frică!
La noi, în România, toate acestea sunt posibile, fiindcă noi, românii, ne comportăm exact aşa cum ne-a caracterizat Miodrag Stanojevic: ,,imbecili de toleranţi”! Tocmai de aceea îşi permit să afirme, cu obrăznicie, în gura mare, că ,,Transilvania aparţine Ungariei”!, cerând, tot mai insistent, autonomia ei, făcând referire la o închipuită stăpânire de o mie de ani a Transilvaniei, sau la autonomia catalanilor din Spania. Cât priveşte stăpânirea de o mie de ani, ne vom referi la ea în articolul de faţă. În ce priveşte Catalonia, ungurii ,,uită” însă un element esenţial, anume că cei din Catalonia sunt băştinaşi acolo, pe când ungurii sunt alogeni, străini, nişte migratori asiatici, lucru ştiut şi recunoscut nu numai de istoricii străini, ci şi de cei unguri. În 1912, profesorul de istorie Laurentzi Vilmos scria într-un manual de istorie: ,,Spre sfârşitul veacului al IX-lea apare în Europa un popor necunoscut, care venea de undeva din ascunzişurile secrete ale Asiei. Neam de călăreţi sălbatici, al cărui scop de a fi era lupta şi având drept ţel cotropirea”.
Acele ,,ascunzişuri secrete ale Asiei” erau undeva prin Extremul Orient de azi, fiind pe la anul 700, cronicile coreene vorbeau despre ei ca de nişte ,,nomazi primitivi care jefuiau nordul Coreei şi al Chinei”. După aproape două secole, pe la 896, fugăriţi de pecinegi, ungurii se opresc tocmai în Panonia, locuită, în acea vreme, de slavi, valahi, avari şi germani. Erau ceva mai mulţi de 250.000, aparţinând celor şapte triburi, aflate sub ascultarea lui Arpad.
Erau puţini, dar erau răi, aşa cum au şi rămas. Fiind nişte ,,călăreţi sălbatici” şi având drept scop cotropirea, nu s-au astâmpărat, începând incursiunile de pradă în jur, aşa cum au făcut şi în Bulgaria, în 892, ,,unde au comis mari pustiiri”. Au ajuns chiar până în Apus, unde ,,timp de trei ani au pustiit, în mod bestial, ucigând şi arzând totul în Alsacia şi Lotharngia”. Asta până în anul 955, când împăratul german Otto I i-a zdrobit în lupta de pe râul Lech. Cei care au mai scăpat vii, în frunte cu ducele Toxus, au reuşit, cu greu, să se reîntoarcă în Panonia, umiliţi şi împuţinaţi.
Şi-au dat seama atunci că nu mai aveau nicio şansă de a supravieţui ca popor dacă nu se vor înmulţi. Iar cum alt mijloc nu aveau, fiindcă cu natalitatea nu s-au lăudat nicio dată, au început un lung şi dur proces de maghiarizare a tuturor popoarelor din jur, cu care au intrat în contact: germanii, valahii, slavii. Acest proces a fost atât de intens şi de agresiv încât mulţi dintre cei de mai sus, care au avut neşanşa de a convieţui cu ungurii, aproape au dispărut, în timp ce numărul etnicilor unguri a crescut spectaculos. În 1910, un istoric ungur constata că doar zece la sută dintre unguri mai erau urmaşii celor şapte triburi din 896! Deosebit de semnificativ este, în această privinţă, că aproape toate dintre marile personalităţi ale istoriei şi culturii maghiare, cu care ungurii se mândresc, la origine nu au fost unguri. Este suficient să amintim numele celui mai ilustru rege al Ungariei, Matei Corvin, care a fost român. El era doar fiul lui ,,Ioan Huniade, al căror nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria ungurilor, cât a românilor din coapsele cărora s-a născut”. Cel mai de seamă poet ungur, Sandor Petofi a fost sârb; marele revoluţionar şi om de stat ungur, Kosuth Lajas, a fost slovac; din cei 13 generali ai armatei revoluţionare maghiare, ucişi în 1919, după capitularea de la Şiria, doar doi erau unguri etc. Mult mai târziu, unul dintre publiciştii germani de seamă, Harden, referindu-se la adevărată stare de lucruri din Ungaria, scria: ,,În această ţară, marea majoriate a popoarelor este lipsită de drepturi, fiind redusă la starea de robie. Aici domneşte silnicia brutală unită cu o viclenie perfidă şi orice gest care nu covine clicei stăpânitoare este reprimat cu o implcabilă cruzime”. Aşa a fost posibil procesul imfam de maghiarizare a popoarelor din Ungaria.
Cu toate acestea politicienii de ieri şi de azi ai Ungariei afirmă, fără jenă, că aceasta a stăpânit Transilvania vreme de o mie de ani. Iar extremiştii unguri strigă, cât îi ţine gura, că ,,Transilvania aparţine Ungariei”, ori ,,Transilvania nu e România”! Cei care susţin astfel de idei fantasmagorice, ar trebui să ştie că, exceptând o foarte scurtă perioadă, cea din 1848-1849, când Kosuth a proclamat independenţa Ungariei şi alipirea forţată a Transilvaniei, apoi cea din perioada 1940-1944, când doar nordul Transilvaniei a fost ocupat de Ungaria horthystă, în tot cursul istoriei sale Transilvania nu a aparţinut niciodată Ungariei. În cele două situaţii de mai sus, se ştie că armata revoluţionară maghiară a fost înfrântă de armatele austro-ţariste, în 1849, la Şiria, lângă Arad, iar în 1944, nordul Transilvaniei a revenit la patria mamă, România, în urma înaintării victoriaose a armatelor sovietice şi române.
Astfel, de la Ştefan cel Sfânt (997-1038) până la dispariţia regatului Ungariei de pe harta Europei, în 1526, în urma înfrângerii catastrofale a armatei maghiare de către turci, în lupta de la Mohacs, Transilvania şi-a păstrat situaţia de Voievodat autonom. După transformarea Ungariei în paşalâc turcesc, în 1541, până la înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, Transilvania a fost declarată Principat autonom sub suzeranitate turcească. Mai mult, ,,dispariţia Ungariei în 1526 a permis Voievodatului Transilvaniei să se afirme ca o ţară indpendentă, iar aceasta nu a fost niciodată o ţară ungurească”.
În 1867 s-a format uniunea bicefală austro-ungară, cunoscută sub numele de Imperiul Austro-Ungar, care, în urma înfrângerilor suferite în Primul Război Mondial, s-a destrămat. În toată această perioadă Trnasilvania şi-a păstrat situaţia de provincie austriacă, administrată direct de Viena. La sfârşitul războiului, Ungaria şi-a putut, în sfârşit, declara, indpendenţa. La rândul său, în conformitate cu dorinţa unanimă a românilor ardeleni, care formau marea majoritate a locuitărilor săi, Transilvania s-a unit cu România.
Că acesta a fost adevărul istoric şi procesul socio-istoric pe care l-a parcurs Transilvania de-a lungul secolelor ne-o dovedeşte, între altele, acea înţelegere mişelească din 1438, cunoscută sub numele de Unio Trium Naţionum, care a servit drept temei pentru reperezentarea ca naţiuni politice ale Transilvaniei numai pe nobilii unguri, saşi şi secui. Astfel Unio Trium Naţionum a devenit istituţia de bată a organizării constituţionale nedrepete a Transilvaniei, care a rămas în vigoare până la 1848.Acelaşi lucru îl dovedesc şi declaraţile făcute chiar de istoricii unguri. De exemplu, istoricul Farczady Elek scria, în 1912: ,,Regii Ungariei au fost siliţi să încuvinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei, cu voievozi puternici în fruntea ei”. În acelaşi an, un alt istoric, S.Szilagyi, arăta că ,,Ungaria şi Transilvania nu au fost niciodată contopite, au rămas două ţări deosebite”.
Cât priveşte procesul istoric şi legic ce avea să conducă spre deznodământul firesc al unirii Transilvaniei cu România, în 1918, tot un istoric ungur, Szechenyi Istvan, scria încă în 1835: ,,Nicio frontieră, nicio supraveghere nu va reuşi să rupă firul moral ce-i leagă pe românii din Transilvania de vecina patria mamă, încă slabă, dar care ascunde toate posiblităţile de dezvoltare”.
Ţinând seama de cele de mai sus, întrebăm: unde sunt cei o mie de ani în care Transilvania s-a aflat sub stăpânirea Ungariei? La această întrebare nu se poate răspunde altfel decât că această afirmaţie este o minciună, un fals grosolan prin care se încearcă, ca în atâtea alte situaţii, a se inventa un alt adevăr istoric decât cel real. De Ilie Sandru – Ziarul Natiunea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu